sâmbătă, 10 noiembrie 2012

ziduri


lasă-mi palmele să-ţi strângă în buchete sărutări
lasă-mi sufletul să-ţi şteargă  întuneric şi plecări
dimineţile nasc zile dar în dimineţi îmi sting
visul trist ce încă-mi umple sufletul de al tău jind.
iartă-mi genele-ncâlcite de priviri ce n-au curaj
strânge-mi buclele învinse peste umeri şi obraji
de nu crezi în sentimente ce pe buze mi le pun
desluşeşte frământarea trupului de zbor nebun
când cuvântul mi se sfarmă ca un stei în văi adânci
tu sărută-mă-n tăcere, după şoapte să nu plângi.
iar de voi  pleca şi mâine, către ce numeşti vecii
tu-mi fii singur adevărul dintr-un teanc de erezii

tu, secundă fără moarte ce uitarea n-o răzbate
tu, iubire fără  ziduri, fă-ţi în sufletu-mi cetate.

2 comentarii:

  1. Mi se pare si acesta un poem reușit, deși ritmul si elementele de recuzita eminesciana se interpune între dorinta mea de receptare si deschiderea lui. Poate ca m-as fi lasat vrajit de incantatia tonului dacă nu m-ar fi stanjenit senzatia unui deja-vu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere