nu totul trece...

nu mi-ai privit măcar o dată zorii
ce-nmugureau în cerul unui vis!
nopţile m-au cuprins de-atunci...
şi norii,

cu vijelii de gânduri, m-au învins.
în ochii tăi ca două lacuri calme
se oglindeau înstrăinări lucii
nici n-ai clipit!
cu sufletul în palme
te-mbrăţişam...
de-ai fi ştiut privi!
mă-ntreb şi azi,
când timpul mi-e ruină,
cum ai crezut că voi uita uşor?
de n-aş avea privirea de rugină,
m-aş amăgi
că-i totul trecător.

un drept

sunt multe obligaţii în a fi

şi prea puţine drepturi, pe cuvânt!
dar într-un tot nimic,
mai strâmb, mai ştii?

e dreptul meu să fiu un om urât!
urâţi-mă, de vreti,
cum n-aţi ştiut
să mă iubiţi
când tot ce am făcut
a fost să fi trăit pentru iubit.
urâţi-mă,
cum n-aţi închipuit
că veţi urî vreodată pe pământ.
voi n-aveţi vreme, oameni, de iubit;
urâţi-mă, cum ştiţi voi de urât!
blamaţi-mă şi judecaţi nedrept
ce diplome, ce studii v-am cerut?
de când e sentimentul un proiect?
urâţi-mă,
de nu puteţi iubi!
eu nu voi recunoaste viaţa-n gri
doar alb sau negru...
simplu şi atât!
de mă înşel, sunt doar un om din mii!
nu mă iubiţi?

urâţi-mă de la-nceput!

doar vis

de ce te tot visez? n-ar trebui
când, vieţii mele, crez n-ai vrut să-i fii!
de ce mă  mint, sperând că de nu-i zi
va fi o noapte când mă vei iubi?
port de prea mult în straie de tăceri,
cu ochi pierduţi pe-un drum spre nicăieri,
un suflet pribegind prin aşteptări
cu tolba lui de vise şi uitări.
l-aş face vinovat, numai de-ar fi
că-i pasăre de noapte, nu de zi
dar nu e vină, mai curând un chin
că-i doar de tine-n orice timp prea plin.
şi mi-am promis, zadarnic, să nu dorm
să-ţi urc absenţa pe al nopţii tron
dar mi-ai domnit  în suflet peste zi...
când  tot ce ştiu e doar a te iubi.

de-acum adorm,
de-o viaţă mi-e tot  somn...

  

adevăr

te-ascult...

şi înţeleg mult mai departe

dar nu schiţez un gest,

îmi e destul;

tu minţi că ţi-a păsat

şi minţi întruna...

singurul vinovat

mi-e sufletul credul.

eu tac,

te las pe tine să cuvânţi

cuvântul tău, de altfel,

parcă-i mut

încă mai pot şi vreau

să ţi-l ascult

dar ce folos ?

nici tu nu crezi în el!

cred eu,

cum am crezut o vreme bună;

cred,

cât  am din vis vi numai  firmirturi!

tu poţi să râzi...

dar, mie, o minciună

mi-e adevăr,

cât încă vreau ce-mi juri.

am ameţit,

de prea multe ocoluri;

şi timpul parcă-mi râde,

netrăit...

de pic, să pic!

eu m-am născut din zboruri

şi prea am vrut să cred că m-ai iubit.

un joc

dintr-o joacă m-am născut...
erau cu toţii pui de zei
în mijlocul unui pustiu al lumii
şi ce le-o fi venit, vă jur, nu ştiu

dar s-au decis şi, iată, m-au compus
din amintiri, din vise şi căderi,
dintr-un nisip călcat de tălpi fierbinţi,
din dorul unei ploi ce i-a dezis
şi din sclipirea unei stele
ce-a căzut.
şi m-am născut...
dar ei, copii cuminţi,
şi-au spus „să-i dăm un suflet!„
şi mi-au dat!
ce crunt blestem!
ce bine mi-ar fi fost
să fiu doar lemn
cu soartă de papuşă făr’ alt rost!
dar nu, eu trebuia să ştiu
cum e să mori
în fiece simţire ce-o trăiam...
simplu era de suflet nu aveam!
dar ce folos să plâng ce nu mi-a fost?
acum sunt om şi, vreau, nu vreau, trăiesc!
dar nu v-am spus...
când copilaşii zei
jurau  să-mi facă suflet din ceva
erau într-un pustiu...
şi  suflet din nimic nu se putea!
dar început-a vântul trist să bată
a neputinţe şi a nimiciri
când  l-au cuprins într-un descânt deodată
şi mi-au dat suflet
ale lui şoptiri...
şi, astfel eu, copil născut din joacă,
am apărut în lume fără timp
cu doar un chip  şi  suflet cât  încape
nu vânt,
pustiu ori în cădere stea...
dar,of, ce vremuri mi-au fost dat să fiu
mult mai pustii decât al meu pustiu,
mai nisipii decât orice deşert
şi unde-s zeii mei acum să-i cert
că mi-au privit destinul ca pe-un joc
de par  că-s vie
iar eu nu-s deloc?
vă jur, chiar nu-i uşor să fii de eşti
păpuşa unor plozi dumnezeieşti!