piatra-i piatră

mai bine uită-mă sau mult mai bine iartă

că nu ţi-a fost sufletul meu o daltă

că n-am ştiut din piatră să te schimb

în zeul unui timp cu vise nimb.

mai bine ceartă-mă sau fă cum crezi mai bine

eu n-am stiut să-ţi fiu la înălţime

nu eu sunt culme, dragostea mi-e munte

pe când tu eşti un stei cu nori pe frunte.

mai bine, crede-mă, nicicum n-aş fi putut

să-ţi fiu în alte feluri decât sunt

doar a fi om  e felul meu de-a fi

şi nu mai cred în pietre ce par vii.

monolog

răbdare, mi-am răspuns,
mai ai răbdare!
ştii că nimic nu-i ce se vrea a fi
şi tot ce-i început se va sfârşi
chiar de sfârşitul nu-i mereu de-ajuns...
te temi că vor fi umbre-ntrebătoare,
ascunse în pereţii unui gând?
să nu te temi!
aruncă-le-n uitare,
altfel, te-aruncă ele în curând!
şi, cum, necum,
te rog, mai ai răbdare,
oricât de noapte-ar fi
tot vezi un drum!

cioburi de vis

păream două oglinzi
de ziduri izolate
dar nu ştiam
că vinzi
iluzii colorate...
printre secate chipuri
uitate de privire
vânam aceleaşi timpuri,
un secol de iubire.
credeam că ştiu
ce simţi,
ne regăseam prin clipe
privindu-ne ca prinţi
născuţi din visuri simple...
nu renunţam nici eu,
nici tu,
sfidând cu brio
orice sfârşit de vieţi,
sătule de adio!
părea un joc absurd,
remiză fără soartă,
un verde mult prea crud
în lumea verde coaptă...
dar timpul început,
sedus,
n-a vrut să fie
iubirii aşternut,
pe pat de veşnicie.
acum, din câte  ştiu,
speranţele-s deşarte...
doar cioburi de târziu,
din vechi oglinzi crăpate.

va urma

de-ai şti ...
tot ce mi-ai spus am vrut să cred,
chiar şi-n tăceri îţi căutam răspuns!
acum atâtea vorbe se reped
să-mi certe sufletul de lipsa ta răpus.
a fost de-ajuns o dată să întreb
„pe când?’’
şi pentru prima oară m-ai privit
cum n-ai privit până atunci,
nicicând
atâtea taine m-au rănit tacit!
le-am desluşit...
poveri păreau a-ţi fi
şi cât de mult am vrut să nu-nţeleg!
de ce-ai tăcut?
orice aş fi crezut
uiţi...fără tine sufletul mi-e bleg!
îl târâi după mine ca pe-un leş
doar tu-i erai mai mult decât destul...
acum, nici sorţii veşnic ne-nţeleşi
nu-l vor prin preajmă,
prea a fost credul!
şi orice zi, de-atunci, e ca un film
cu amintiri din ce-am trăit cândva
cu doar o replică a ta " n-a fost să fim"
iar eu tot căutând un  "va urma" .

risipa

ce-aş fi putut să fac mai bine?
şi cum să fi iubit mai mult?

rafale de-ntrebări, suspine

fac din senin un  cer de lut.

lesne alunecă în gânduri
mototolind un ultim vis
lovesc în suflet ca în scânduri
dar sună gol, a gol ucis.
şi trec de porţile zidite
din amintiri cu zâmbet fals
rostogolindu-se grăbite
să afle ce mi-a mai rămas
acolo zac, sterpe de soartă,
speranţe vechi ce-au obosit

să lupte cum ştiau odată

pentru un vis neîmplinit.

pe zidul înnegrit de-nfrângeri

mucegăit de amăgiri

stă scris cu litere de sânge:

nu mai e timp  pentru simţiri!

credeaţi că veţi lua la rost
acelaşi suflet din trecut?

dar nu-i nici umbră din ce-a fost,

s-a dăruit cui nu l-a vrut.