urma gandului

parcă le văd... perechi, perechi,

gânduri spre hău gonite;

nici bine nu-ncolţesc

şi trec,

de soartă nedorite,

păşind spre Nu-ul abisal,

uitate în niciunde...

crud tumult, 

murmurul final

în glas mi se ascunde.

doar ochii mei,

cândva căprui,

pătaţi de multe umbre,

păstrează urma gândului 

rostit în timpuri surde...

noroc de zâmbet,
cât mai e

că-mi luminează clipa

altfel m-ar prinde ploile

şi m-ar nunti risipa,

ca fără rost să-mi pară tot

şi pasul şi popasul...

dar cât zâmbesc,

în suflet port

speranţelor pripasul.

pe drum spre noi

mă prăbuşesc

de-atâtea ploi înfrântă

oricât înaintez nopţi te ascund

nu-i truc, nici basm

nu-i un coşmar...e-o luptă

nici viaţă nu-i

deşi o mai confund.

mi-e pasul scurt

şi urma adâncită

car multe pietre adunate-n piept

mi-e gândul greu si-s prea demult pornită

dar mi-am promis că merg

pe drumul drept

demoni de lut cu vorbe de năpastă

destramă cerul

de mult zbucium supt

tu mă aştepţi

o candelă-n fereastră

păstrează visul nostru viu,

eu lupt.

mai sper să  pot

de vulturi să mă apăr

poate ajung de creste să mă ţin

spune-mi atât

că visul nostru-i teafăr

să mai înfrunt

abrupt drumul... destin

de-ai să mă vezi

vino-mi, de vrei, în cale

toiag să-mi fii când n-oi putea păşi

n-am să renunţ

dar nici să merg agale

nu pot,

când ştiu că ne vom regăsi.

amar

Că tu mi-ai construit fântână

din care sufletului însetat

i-ai dat să bea

o vreme  bună

e-adevărat

nu uit

dar ce păcat

că cerul apei

din senin

nu oglindeşte gândul de-altădat

cu  stropul vorbei

de pelin

chiar şi izvorul l-ai contaminat.

decizii

spre a mai fi
iert orişice secundă
ce, fără tine, s-a lăsat trăită
râu de uitări
trecutul mi-l inundă
pe malul vieţii
să mai fiu zărită

spre a mai fi
îngenunchez cuvântul
la colţ de vis
pe coji de nopţi necoapte
compun tăceri
să nu-mi cunoşti urâtul
şi mă ascund în umbra unui “poate” .

nu-i vina ta!

nu-i vina ta
nu-i vina nimănui
că mă grăbesc spre timp ce încă nu-i
ce unii viitor îl denumesc
doar eu nu-l văd ori poate nu-ndrăznesc
să-l întrevăd
cât simt că nu-l trăiesc.
nu-i vina ta
şi nu-i a nimănui
că  fac un pas în minus dar destui
cât să înaintez
deşi cu orice pas
tot anulez un timp ce mi-a rămas
scăzând din bruma vieţii ceas cu ceas.
nu-i vina ta
chiar nu-i a nimănui
că n-am puteri să dăruiesc oricui
din tot buchetul timpului un fir
să fur din al cuvântului potir
câte-un sărut,
atingeri de zefir.
nu-i vina ta,
nu-i vina nimănui
că-s eu cum sunt şi lumea mi-e căprui
cât pământiu mi-e pasul netihnit
şi că visez mai mult decât un vis
că mi-e cuvântul grai neînţeles
nu-i vina ta
am propriul univers
şi tot nu ştiu sa-l cânt ca mierla-n ploi
cât nu vom fi mai mult de minus doi
n-ai cum sa ştii
eu, da! nu-i vina ta
doar eu port vina de-a inexista.