necântec

azi mi-a zâmbit 

un stol de rândunici

chiar şi un bulb de ghiocel buimac

şi-a ridicat privirea din pământ

şoptind că-i timp de cânt

numai eu tac

aş îndrăzni să spun şi eu ceva

dar viscol sunt şi ger şi vreme rea

cu ierni pe umeri şi troieni în gând...

mi-s paşii trişti

cât primavara mea
nu e aici
altundeva pictează înfloriri
pe alt pământ se zvântă-n răsărit
te-aş întreba, iubire, mai exişti
ori m-ai uitat captivă-n amintiri?
privind cu jind mieluţii brumării
mai lăcrimez un fulg
dar ce-am gresit?
cât soare crezi că vreau
de nu mai vii?

speranţe

mi-am văruit pereţii închisorii

cu amintiri din ce visam odată

n-am pus ferestre, nici n-am zis culorii

să măsluiască vremea ce mi-e dată...

de-a fost mai gri, am înghiţit cu noduri

şi am iertat tot ce n-a vrut să-mi fie,

în aşteptări m-am cocoţat, ca-n poduri

şi am zâmbit ca soarele-n câmpie.

când alb mi-a fost  un timp, ca o mireasă

îmbrobodită în nespuse visuri,

am parfumat o lume cu mireasmă

a fericiri ca stânci fără abisuri.

dar am căzut ades, sub tălpi de lume,

când  negre adevăruri m-au lovit 

însă mai sper ca. într-un timp anume,

să mai exist...ştiind ce am simţit,

aripi mai am şi n-am uitat plutirea,

ce zbor ? ce timp? ce zări m-or aştepta?

dar nu deschid doar geamuri, ci privirea...

ştiu că voi fi cât timp mai pot visa!

ţi-am spus ?

ţi-am spus că timpul nostru e bisect

şi primăvara e un arhitect

cât naşte flori din bulbi ce se trezesc?

ştii ce-am uitat să-ţi spun?

că te iubesc

ţi-am spus că viaţa-i ca un carusel

de râzi sau plângi nimic nu e altfel

şi ameţeşti când toate se rotesc

dar totuşi uit mereu să-ţi spun

că te iubesc

ţi-am spus cuvinte cât un dictionar

de ce le-am spus?

îţi jur că n-am habar

dar orice-aş spune, toate amintesc

de primăveri ce-mi sunt 

că te iubesc

dileme

cam ce-ai gândit când ai călcat pe vise
că-s petic de asfalt

că nu-mi lipseşti
nu vezi câte simţiri îngropi, ucise
tot mergi…

nu-ţi plânge talpa când păşeşti?
cum ai gândit că-mi voi primi sortirea
cu braţele deschise, fără simţ?
n-ai înţeles nimic

aleg pieirea
decât un veac în care să mă minţi
să-mi ierte zeii zborul în păcate
de-i un păcat să mai visezi iubind
cum nu pot fi în timpul „ nu se poate„
cât simt

cât tu păşeşti

eu mor trăind.

iubire căpruie

vezi alei în obraji
gânduri - corbi în cădere-

vezi?
pustiul mi-e paj
pe poteci de durere…

aşteptări, nerostiri,

răni în suflet sculptate,

ochi goliţi de priviri
bolţi de nori  înţesate

ce mai vezi?
că mai sper
într-un timp prea departe

să  învii aşteptări
condamnate la moarte
iar în rest  mai nimic,

firmituri de speranţă,

risipire de noi într-un soi de neviaţă;

doar n-am cum să numesc "viaţă"
timpul ce nu e

oricât vreau să mai cred în  iubirea-mi căpruie...

gene lungi, stinşi obraji

negre urme de vise-
un portret zgâriat de culori indecise.

ce mai vezi ? ce-a rămas,

destrămat ca o carte

nu-i cuvânt să-i dea glas

e un suflet şi ... arde!