cerere

Vinde-mi un gând!
vezi? ale mele-s roase
cârpite des
de multe nopţi tocite
chiar n-are rost  o zi să mi le coase…
vinde-mi un gând şi-l voi sculpta în vers.
de-ai să mi-l vinzi
mă scotocesc în suflet
să văd cumva, cum pot să ţi-l plătesc
accepţi un vis ori poate vrei un zâmbet?
sau, spune-mi, e de-ajuns că te iubesc?

e timpul

-Ce fac acum?ascult un gând

-Un gând?

-de taci puţin auzi...plânge Pământul!

-De când pământul are gând?

-De când?De când nici nu ştiau ai tăi ce-i gândul

-Dar cum, când nu-i decât o bătătură?

-Pământul? Cum îl ştiu e o făptură

cu suflet viu

şi rabdă cât mai poate

călcâiul afundat în trupu-i sfânt

-Te rog, nu înţeleg…doar e pământ

-dar nu suntem şi noi la fel cumva ?

mi-e teamă de o zi când va-nceta

să mai îndure ale noastre fapte

-şi ce îţi spune astăzi gândul de pământ?

-nu-mi spune, plânge... 

din păcate-i timpul

iar acea zi va fi

va fi  curând!

emoţii

de-ai şti cum tresar când te simt împrejur!
prea iute mă salt şi răstorn câte-un gând
pe vechiul covor, cu mari pete de jind
ce-mi spun să te strig;
cum să strig ? ce să-ţi spun?
când neagră mi-e şoapta

când glasul mi-e dur
de prea multă noapte,
de tot ce n-am cum,
când tălpile-mi poartă ascunse porniri…

din franjuri zburliţi câte-o teamă rânjind
îmi gâtuie pasul,
alunec oricum;
e cosmosul prins pe tavanul golit
de zâmbetul tău...
prin oftat răguşit
mustrări aburesc geamul visului clar
şi mâine e-o zi
dar de-ai şti cum tresar…

am timp

Nu mă iubeşti?
Nici timpul nu mă vrea
de m-ar fi vrut, o clipă mi-ar fi dat
dar pleacă zilnic
fără vreun regret
Nu mă iubeşti?
oricum mai am ceva
am timp să te iubesc 
până te iert !

uitări

nu mă striga, te rog, în timp pustiu

nu căuta ce nu mai pot să-ţi  fiu

poate cândva, cândva de-ai fi strigat

aş fi venit cu tot ce-am refuzat

dar, vezi tu ,visul l-am legat de-un nor

speranţelor le-am spus...n-am viitor

iubirea am lăsat-o pe un mal

marea uitării să-i închine val

nu mai striga, inima mi-a surzit

nici ochii nu mai cred de-atât privit

spre orizonturi fără înţeles
spre care eu m-am dus şi tu n-ai mers
nu definesc absurdul în tăceri
nu-ţi cer să uiţi nici tu n-ai cum să-mi ceri
am înlesnit chemări şi n-ai răspuns
s-au rătăcit, surzimea mi le-a smuls
doar pescaruşii le-au recunoscut
şi mai răspund în câte-un ţipăt scurt
neînţelese nu cred să fi fost
dar azi trăim uitarea pe de rost.
de când e-atât de greu să fii iubit
de parcă am trăi la infinit?
de-acum, talazuri reci pe ţărm au şters

tot ce-ţi părea pe-atunci lipsit de sens.
ecouri doar mai tună în zenit
nu te mai chem, oricum n-ai fi venit.