ecouri

în câte feluri nu s-a spus ”destul!” ?
mi-e greu să cred că s-a omis vreun fel
şi, totusi, cine-a auzit ecoul lui?
poate pustiul...sau, de-un timp, nici el!
atunci, de ce să-l strig eu, azi, în van,
când nu-s urechi prea plinul să-mi audă?
dar cum s-auzi când viaţa-i un vacarm
în care suflete vorbesc o limbă mută?
şi-apoi, de strig, la ce-mi ajută, oare?
doar nu-i destin înduplecat de-un glas
cum nici furtuna nu slăbeşte-n pas
când tună cerul a destul ce-l doare.
mai bine tac şi strâng în pumni seninul
ce nu-i sătul de-al meu cuprins uman
cât am speranţa mi-e de-ajuns puţinul
să-mi conturez un curcubeu în geam .
------------------------------------

(acelaşi gând cu altă formă )

în câte feluri nu s-a spus ”destul!” ?
mi-e greu să cred că s-a omis vreo formă
şi, totuşi, multe,felurile n-au avut ecou...
de ce să strig şi eu,în van, destul ?
când nu s-au inventat urechi să mi-l audă?
văzut-a cineva destinul cu înfăţişare mai hidoasă
decât îmi e cel de acum?
un uriaş fără urechi şi suflet,
cu fălci destul de mari
să poată înghiţi tot universul meu de vise...
un hău în care mi-au pierit pe rând
strigăte multe, mute...
gânduri ce nu văzut-au răsărit, nicicum apus.
destul!
al cui o fi ecoul ce-mi răsună în urechi? (mi-am spus)
eu n-am strigat...să fi strigat însuşi destinul?
delirez...
destul să fie chiar şi pentru el acest infern ?
suspinul lui, o clipă de l-ar auzi,
mi-ar respira sufletul mut şi-ar mai zâmbi...
e timpul meu şi nu-mi va fi
nicicând destul!