miercuri, 25 iulie 2012

prăbuşire

Îmi vine să-mi iau câmpii mâine
dar încotro s-apuc?
unde privesc, doar goliciune
şi ofuri de năduf...
Atâtea feţe fără zâmbet
şi pentru ce-ar zâmbi?
când rânced e a al lumii suflet,
la ce bun a mai fi?
Zilnic îmi zic, poate odată,
în nu stiu  care lumi,
voi fi ce-am vrut să fiu, o şoaptă
nu strigăt de nebuni!
O şoaptă, să mă cânte vântul
pe orişice tărâm...
Dar surdă-i lumea ca pământul;
de ce să mai rămân?
Să plec, îmi spun, să plec
dar unde şi întru ce folos
când viaţa pare că-mi ascunde
tot ce ştiam frumos?
Pe unii îi aud spunând
„încearcă să trăiesti!„
am încercat dar până când?
nu-mi par trăiri firesti...
Altii ridică sec din umeri
„nu poţi, du-te atunci!
eu chiar m-aş duce fără temeri
şi-n hăul unei stânci
cum aripi nu mai am  demult
curând m-oi prăvăli
şi uite-aşa, nu stau, nu fug...
de-acum, fie ce-o fi!

Un comentariu:

  1. Pentru ca ti s-a dat sa cunosti Binele si Raul,sa ai lumea la picioare.A "coborat" Dumnezeu in tine,pentru cateva secunde.Pune mana acolo unde te arde cand simti ca te arde cel mai tare,pe dedesubt,sa vezi ca temperatura este mai mare decat in celelalte parti.
    Sa nu iti fie frica pentru ca oamenii ca tine ajung intelepti.

    RăspundețiȘtergere