mlaştină

voi, gânduri nisipoase, când v-aşterneţi?

pe când în zâmbet vă veţi odihni?

de vise şi de zboruri, nu vă temeţi,

sunt amintiri din ceea ce-mi va fi

când tulburi sunteţi, ochii mei, ca cerul

umbrit de nori în stoluri cenuşii

pierdeţi sclipirea stelelor, eternul

se prăbuşeste-n lacrimi pământii.

când norii strânşi sub pleoape dau în ploaie

spălând obrazul de senin uitat

se scurg regrete, numai colb şi zoaie

iar sufletul bălteşte înecat,

aluviuni de temeri fără minte

se tot depun şi într-o bună zi

nu-mi va ajunge marea de cuvinte

să-l pot salva...o mlaştină voi fi.

până atunci

aveai aşa un fel de-a mă privi

de mă pierdeam, uitând şi cum mă cheamă

dar tu, ca un stăpân peste câmpii

zâmbeai tăcut, fără nici pic de teamă.

simţeam adeseori că par un scai,

o buruiană smulsă de copite

dar ochii tăi struneau şi zece cai

cu o privire ce n-o şterg din minte.

păreai un zeu şi eu umilă sclavă

atât de mult iubeam fără cuvânt

însă cum firea mi-e de fel beteagă

n-am îndrăznit să-ţi spun că-ti sunt pământ.

iar anii au trecut, cu ierni şi ger

cu primăveri ce-au înflorit tăceri

şi umbre au ascuns al vieţii cer

sub care te iubeam fără să-mi ceri.

acum târziul mă înfruntă crunt

chiar de regret, regretul nu-mi ajută

dar îţi dedic un ultim legământ

că te-oi iubi până mi-e vorba mută.

sfat

dar arde-mă,soare, ca vântul, cu vântul

că putred mi-e visul în suflet, căruntul,

ca vorba şi pasul, mai rar, tot mai sec

vezi lemnul în ape, la fel mă petrec.

loveşte-mă, ploaie, loveşte cu pumnii

în pieptul ce ţine legată ca-n funii

o inima oarbă, iubind ce nu-i dat

îneac-o să uite că totu-i uitat.

acoperă-mi ochii, ninsoare, când cazi

să nu-mi văd pustiul, stăpân,în extaz

să-mi fulguie lacrimi din sufletul sloi

omătul să ierte uitarea de noi.

apoi, ghiocelul şi-a lui rândunea

să vină, de vor un gând verde să-mi dea

acum, doar o vorbă să-ţi spun, îndrăznesc,

ai grijă de suflet, că restu-i lumesc.

destin

şi mă trezesc spunându-i timpului „ce dacă?”

şi las o altă zi, tiptil, să treacă

să uit că muritoare sunt şi că mă număr

ca fulgii bântuiţi de vânt, ce-mi cad pe umăr.

fulgi grei, de nea, pierdută-n aşteptare

mă povestesc şi nu-mi e de mirare

că prin troieni, cândva, mă vei numi

un zbor ce-a fost şi n-a mai vrut a fi.

şi mă trezesc râzându-i timpului în faţă

ce dacă nu mai am ceea ce toţi îi spuneţi viaţă?

măcar atât cât mi-a fost dat să fiu, am fost

şi nu regret că-mi ştiu destinul pe de rost.

Om

omul, în felul lui de-a fi, e chiar frumos
omul nu judecă, prin ochii care văd
şi din cuvânt nu face-n jur prăpăd
omul îndură rost fără de rost.
omul aşteaptă,zâmbitor, senin
omul nu se îmbată cu venin
el nu înjură , el nu dă din coate
nu pizmuieşte pe cel ce răzbate.
omul se bucură de tot ce-i sfânt în jur
omul, de felul lui, e blând şi pur.
omul nu stie de blestem şi ciudă
omul îndeamnă la frumos, ascultă
omul învaţă tot ce-a învăţat
îndemnul lui e-un sfat demn de urmat.
omul salută chiar de trupu-i greu
luptă ca zmeul, când destindu-i zmeu.
omu-i copil, copilul de-i zâmbeşte
omul e trup şi suflet când iubeşte.
omul nu crapă piatra-n patru când
se pierde-n lacrimi, râuri şiroind.
nu face din nimicul lui întreg 
cum sa explic? nici eu nu-l înteleg...
omul e un parfum, zic trandafirii
cel ce dă glas trăirii, cuib iubirii.
de tu eşti om, ştii ce descriu acum
lutul ridat e chip de om străbun.