ler

cât încă leru-i ler, un drept la vis mai cer

că numai ce-am păşit, în timpul meu grăbit

cu stângul am călcat, nu-mi fie cu bănat,

şi am iubit ca sfânt, tot omul pe pământ...

dar azi mai mult ca ieri,cu părul nins de ger

sugrum în sfâşieri, glas fără primăveri,

rugând în ce-am greşit să-mi ierte de-am mâhnit

stingând şi eu în piept tot ce mi-a fost nedrept.

om din pământ născut, sub cerul crud cărunt

îmi ţin braţul întins în stânga unui vis

ca omul de timp nins, de doruri greu cuprins.

iertări

şi poate că n-ai fost decât un vis

un vis frumos, aş spune,dar ce trist

cuvântul geme-n plânset răguşit

când strâng doar spini în suflet, mărăcini.

să-ţi spun ’la revedere' , nu-i curând

dar nici adio nu-i, ce gol cuvânt!

să tac, să uit,

cum aş putea pansa

ce rană sângerând,

a mea, a ta...?

dar poate-am fost numai un vis şi-atât

eu, ţie, mie, tu,

nimic mai mult...

rog să-ngropăm securi ce ne-ar sfârşi

numai iertând,mai câştigăm o zi.

chei

multe cuvinte mi-au murit nespuse
teancuri de gânduri zac în praf ascunse
plâng zeci de-mbrăţişări pe mâini uscate
şi zâmbete în riduri îngropate
o, de-aş deţine cheia revenirii
cheia ce mi-ar deschide uşa unui timp
să pot întoarce faţa de-altădată
să pot zâmbi oricărui simplu chip
să pot îmbrăţişa ne-mbrăţişatul
şi să-mi rostesc tăcutul de atunci
apoi să-mi scriu tot gândul într-o carte,
mi-ar fi in noapte somnul ca de prunci.
o, ce senin mi-ar fi prin ceruri slute
cum aş păşi, ca vântul, pe alei
dar zi cu zi timpul mi-ajunge munte
iar munţii doar în piatră poartă chei.

leruri

noiembrie atins de agonie
închide-albumul zilelor de miere
de-acum aştept fulgii cuprinşi de vrie
şi luminiţe-n geam dansând ca iele
vor scârţâi nelinişti reci sub paşii
strivind lucirea unui cer căzut.
curând vor mai zâmbi doar copilaşii
pe-un derdeluş cu pete mici de lut.
pitici vor răzui norii degrabă
să cearnă albele uitări ca o perdea
când leru-i ler, o inimă întreabă
oare speranţa ştie-a patina?

plecări

am înteles că pleci, după tăceri
îmi tremura o rugăminte-n glas 
aş fi rostit-o azi sau poate ieri
dar m-ai oprit cu bunul tău rămas
ai hotărât să ne despartă lumi
aproape-am fost dar am rămas tot doi
să-ţi spun că-mi pare rău, la ce-o fi bun?
nici tu nu crezi, nici eu nu dau ’napoi
mergi, dar, pe drumul tău, de noi departe
la urma urmei totu-i cu folos
împachetează din ce-a fost o noapte
să-ţi aminteşti ce am trăit frumos
mai pune în bagaj o sărutare
a buzelor ce n-au grăit chemări
rămân, tu mergi pe singura cărare
fără sosiri, dorită de plecări.