cânt

ce glumă e viaţa mea toată

şi tac

de treizeci şi şase ierni aspre

de cântec mi-e dor,

de-o iubire ca-n basme

dar sufletul,

bleg interpret fără tact

se-mpiedică-n bâlbe,

de dor cocoşat,

robit de fantasme.

ar vrea să mai spună ceva

ca nicicând

cuvinte ce nu s-au spus încă

dar însuşi cuvântul e-un munte,

o stâncă

ori stâncile, munţii, nu cad

ascultând

o rugă, un vis, o durere, un gând

a iubirii poruncă.

o zi mai închei,

poate ultima zi

un drum rătăcit într-o palmă

îngrop amintiri

ruginite de toamnă,

rugând zeii drepţi să nu uite-a iubi

pe cel mai păgân muritor din cei vii,

un cânt

fără gamă.

iubind

sunt un pitic în marea lume-a voastră
port visele-ncălţate în cruciş
cu două numere mai mari decât mi-e timpul
fiindcă iubesc doar ce nu mi-a fost scris.
piezişă soartă, ca o parodie
ridică bariere din tic-tac
de-ar fi iubirea câmp de păpădie
iubind, din orice păpădie-aprind un mac.
şi m-ar picta artişti pe pânze fine
si aş trăi trei vieţi, cu două-n plus
că visul nu-i doar vis şi tu ştii bine
un suflet viu are oricând ceva de spus.
poate că-s mic în lumea voastră mare
doar un cuvânt din câte mii s-au scris
dar orice x iubindu-l pe cutare
va încălţa pantofii mei de vis.

teamă

acuşi e iarnă, dragul meu
când lemne ard în sobe
în vise  va fi ger ateu
vom troieni şi-n vorbe.
curând ziua chircită-n ceas
va semăna a moaşte
iar tu, cu tremurându-ţi pas
vei fi tot mai departe.
acum e toamnă cât mai e
şi încă râd în soare
bolnave frunze galbene
şi noi, flori trecătoare.
întinde-mi mâna, dragul meu
să croşetăm din ceţuri
fulare pentru timpul zmeu
poate scăpăm de-ngheţuri.

final

pământul sângerează-n toamnă

puţini sunt să priceapă

că nu-i decor,ci ca o mană,

sfârşirea îl îngroapă.

decor de groază,nu-l percep

cei ce cu glezna-n frunze

calcă viteaz şi privesc drept

azi râd, dar mâine unde-s?

sub tălpi păşesc lutu-n necaz

apoi, ca-ntr-o poveste

păşeste cel călcat pe breaz

când mersu-i rugineşte.

de crezi că-i toamna un tablou

în ton de chihlimbar 

naturii, vezi, că e cavou,

şi, omului, hotar.

treceri

când amintirea-n gânduri se dilată
spaţiul naşterii ei intră la apă...
ca un făcut
văd cu aceiaşi ochi
locuri ce-mi par atât de diferite
fac parte, totuşi, din al meu trecut
copil atunci, acum şi eu părinte.
iată grădina, curtea
alta, parcă
am fost pe-aici,
e locul meu de joacă...
uite şi casa, parcă s-a micit
la gard o cioată...
dudul de mijit.
bunicii mi i-au şters cu radiere
în pragul casei
umbre de tăcere
iar şesu-n care alergam cu miei
e plin de spini,
mi-au smuls şi cei doi tei.
aproape că îmi vine-a întreba
ce-mi amintesc a fost sau nu cândva?
văd rugii viei ce-au rodit dulceag
uscaţi sunt azi,
ca tot ce mi-a fost drag.
bătrânii mei,acum, fotografii
trebăluiau prin curte zi de zi
teancuri de paşi au conturat alei
cişmeaua-i seacă-n drum,
nu mai sunt ei.
nici prispa casei verde cum o ştiu
nu e la fel ca-n timpul meu zurliu...
s-a scorojit vopseaua, lemnu-i mut
atâtea ierni, prin vene, mi-au trecut.
toţi vor pleca de n-au plecat deja
pe drumul cu un singur sens de dus
cu ochii minţii doar voi mai putea
să reclădesc tot ce absenţele-au distrus.