de-ale vieţii

mai sunt momente când mi-aduc aminte să exist...
în rest, sunt doar un croitor cu sacul vieţii lui
zile, zdrenţăroase,
tivite
de absenţe şi gânduri colţuroase
par bolovani din stâncile unui destin
în braţe prăvălit
mereu mi-am zis că într-o zi voi merge la târg
dar încă n-am aflat unde va fi
caut un răsărit neasortat de nori
să-l iau la schimb pe-al meu
mă-ntreb cine s-ar oferi cumpărător?
nu mi-aş permite un sac nou
(ca tot ce merită un preţ, nu-l pot plăti)
deci, mă apuc din nou de peticit...
cu riscul de-a fi omul cel mai priceput
în a croi cu fir din sufletul
şi el de-atâta zbucium descusut
ce-şi aminteşte să existe când şi când
în petice de zâmbet şi cuvânt.

schimbare

rupeam petalele pe rând dintr-un minut
plâng  florile din câmpul unui timp
cuprinse de absurdul cenuşiu
în anotimpul unui ”prea târziu”
întreabă câte-un gând
m-ai fi iubit
de nu purtam însemne de-nnorări
pe trup şi ochi, plămadă de pământ
nebinecuvântaţi de ai tăi zori?
de-ar fi aşa ori eu să fi ştiut,
clipeam doar uneori
sau nici atât.
dar, ologit de viaţă,
dezgolit,
e splaiul  meu pârloagă
ce-a iubit.
ce să-ţi mai spun? cuvântul e prea mut
am rupt petale de atâtea ori
pământul nostru, timp de vise crud
l-am pustiit prea lesne uneori!
de-aş mai putea bătători cărări
pe margine de câmp
ori crâng de vis
n-aş mai culege braţe de uitări
stârnind  parfumul ceasului ucis.
chiar de-om trăi o vreme la-ntâmplare
printre boboci de clipe şi râvnire
vom saluta-nflorirea  cu răbdare
lăsând în urmă sâmburi  de iubire.

analize

de când mă ştiu
între două zile m-a pândit mereu o teamă
un porumbel cate-o pisică-ndeamnă
în rest, doar noapte şi pustiu.
colivia în care mă adun zi după zi
mă protejează oarecum de a fi pradă
şi-atunci de ce să mă mai plâng?
doar n-o fi bai, nici visului otravă!
cum braţul mi-e subţire, îl întind
să mai ating cu vârful degetelor
ghemul de vis, fir de eternitate...
a doua moarte nu e dată orişicui
doar o pisică dă  de zor târcoale
eu simulez trăiri, respir şi doare
un aer comprimat de-aceeaşi uşă-nchisă.
poate-i mai bine  să privesc
prin gratiile unei vieţi de vis dezisă
decât să mă trezesc
în pragul unui   imposibil de atins
mereu respinsă.

Gângureli

o, fir-ar! iar m-am fâstâcit
sub al iubirii timbru
am îndrugat verzi şi uscate
spunând nimic,
doar gângureli forţate...
într-un final, era atât de simplu
eu să-ţi răspund,
ce-atâtea generaţii
şi-au spuns pe rând
că da, că se iubesc...
ce mă frământ?
ce mi-e atât de greu şi nefiresc?
şi, dacă, iară, mă  întrebi,
mă fâstâcesc...
ca pruncul  bâiguind câte-un ceva
tot  încercând  a îndrăzni un da.
să fie felul meu
de-a spune  '' te iubesc''?

neîntâmplare

îmi amintesc o zi din viaţa mea
singura zi în care-ai fost aproape
un vineri gri, aş vrea să-l pot uita
(mai gri decât o umbră-n tulburi ape)
atât de mult dorită, nici nu ştii,
avea să-mi fie timp fără culoare
ştergându-mi visele înscrise pe hârtii
ce te-aşteptau să le fii întâmplare.
ceva s-a stins
când mi-ai ajuns alături
te-ai smuls din mine
mă priveai străin
şi-n loc de-mbrăţişare şi desfături
mi-ai dăruit un vineri de pelin.