ţie

copila mea, lumea va vrea să-ţi spună
din tot veninul ce-i pe limba ei
că n-ai avut o soartă tocmai bună
că ai avut din toate doar crâmpei.
Vor zice unii că am fost prea dură
alţii că prea te-am alintat zi după zi
eu nu ţi-am dăruit ofrande, dar nici ură
am fost atât cât am ştiut a fi.
acum esti mică, mâine vei fi mare
vei judeca, sper, fapte, nu cuvânt
dar să nu uiţi că mi-ai fost alinare
şi că trăiesc, încât să fiu ce-ţi sunt.
de zilele vor trece ca niciuna
şi anii te vor defini pe rând,
tu, inimii, să nu-i permiţi minciuna
că ar fi fost minut să nu te port în gând.

a fi

drum bun, iubire,să fii fericit
să-ţi fie clipa strop de infinit
ce-a fost, a fost, ce va să fie, fie
şi clipa fie feerie, ţie, mie.

nu te condamn, chiar să blestem, nu ştiu
doar ne-am fost plin şi tot pe-atât pustiu
nu au vreun sens cuvintele acum
mersul e mers, cât sufletul ni-i viu.

tu du-te, merg şi eu, pe calea mea
oricât, mereu, ne vom tot întreba
cine-a greşit şi chiar ce mai contează
atât cât inima în piept rămâne trează.

drum bun, iubire, eu te voi numi
minunea clipei ce mi-a fost a fi.

drum bun!

mă dor singuătăţile, ucid

cuvintele mai tare dor, când sunt cuvinte

în lipsa lor, atunci când tac, te strig

asemeni unui om desculţ în munţi,

fără veşminte.

unde eşti azi, suflet în care eu mă scald

ca un copil, în lacuri, fără griji?

unde eşti tu, nălucă printre mânji,

să te cutreier ca pe-un drum de altădat?

aleg să tac, nu te mai strig de-o vreme

ecoul nu mi-a fost amic nicicând,

nicicum cuvânt

dar chiar de zilele-mi vor fi curând blesteme

eu mă închin şi surâzând, răspund:

să-ţi fie bine şi să uiţi de mine

să râzi în fiecare zi ce o petreci

iar dacă bucuriile-ţi vor fi depline

să ştii că te-am iubit şi ţi-am dorit

să faci poteci de-apus şi răsărit

chiar şi din lutul plin de mărăcine.

înainte

merg şchiopătând prin viaţă, zi de zi
şi mulțumesc oricărui gând ce mă trezeşte
chiar dacă viaţa nu mi-e dat-a fi
decât coşmar, în loc a-mi fi poveste.
pas după pas, târâi un vis, zicând
că nu e om să nu creadă-ntr-un zbor
altfel, am fi cu toţii zombi vrând,nevrând,
pierduţi pe-un câmp de sorţi ce nu ne vor.
merg şchiopătând, călcâie-mi sângerează
pe drumul plin de cuie şi refuz,
doar gândul către tine nu mă lasă
a-ngenuchea iubirii ce-o acuz.
şi o acuz, ea singură-i de vină
că mai înaintez pe-acest drum blestemat
dar cât mi-e visul vieţii mele şină,
merg, şchiopătând, şi iert tot ce mi-a dat.

spre asfințit

s-a mai pierdut un suflet pe țărmul unui cer
orbit de diafanul speranței fără ceas
mi-am spus că-i imposibil... acolo vise pier
când noaptea-mi pune lanțuri la fiecare pas.
de ce-am crezut că-s pleoape de soare ce deschid
porți către-o nouă lume, o lume de simțiri ?
de ce-am privit neantul de taine ce divid
din veci, zori de-nceputuri în arsele sfârșiri?
o zi mi-a fost trăirea , e tot ce am avut
chiar de-am știut de toamnă,de muguri și-nflorit
din rodul lui prezentul n-a vrut să-mi dea un fruct
doar și-a hrănit tulpina din mersu-mi poticnit.
ești suflet, gol de mâine, ca norul ce s-a scurs
peste prea mari deșerturi... n-ai fost decât un strop!
doar ai știut că drumul te poartă spre apus
dar tu, tu ai mers iute spre margine de tot.
s-a mai pierdut un suflet într-un abis de zări;
doar coapse de-ntuneric și trup de lut voi fi 
 prin văi de amintire voi presăra uitări 
 apoi, clipind a noapte... de tot voi asfinți.