drum bun!

mă dor singuătăţile, ucid

cuvintele mai tare dor, când sunt cuvinte

în lipsa lor, atunci când tac, te strig

asemeni unui om desculţ în munţi,

fără veşminte.

unde eşti azi, suflet în care eu mă scald

ca un copil, în lacuri, fără griji?

unde eşti tu, nălucă printre mânji,

să te cutreier ca pe-un drum de altădat?

aleg să tac, nu te mai strig de-o vreme

ecoul nu mi-a fost amic nicicând,

nicicum cuvânt

dar chiar de zilele-mi vor fi curând blesteme

eu mă închin şi surâzând, răspund:

să-ţi fie bine şi să uiţi de mine

să râzi în fiecare zi ce o petreci

iar dacă bucuriile-ţi vor fi depline

să ştii că te-am iubit şi ţi-am dorit

să faci poteci de-apus şi răsărit

chiar şi din lutul plin de mărăcine.

înainte

merg şchiopătând prin viaţă, zi de zi
şi mulțumesc oricărui gând ce mă trezeşte
chiar dacă viaţa nu mi-e dat-a fi
decât coşmar, în loc a-mi fi poveste.
pas după pas, târâi un vis, zicând
că nu e om să nu creadă-ntr-un zbor
altfel, am fi cu toţii zombi vrând,nevrând,
pierduţi pe-un câmp de sorţi ce nu ne vor.
merg şchiopătând, călcâie-mi sângerează
pe drumul plin de cuie şi refuz,
doar gândul către tine nu mă lasă
a-ngenuchea iubirii ce-o acuz.
şi o acuz, ea singură-i de vină
că mai înaintez pe-acest drum blestemat
dar cât mi-e visul vieţii mele şină,
merg, şchiopătând, şi iert tot ce mi-a dat.

spre asfințit

s-a mai pierdut un suflet pe țărmul unui cer
orbit de diafanul speranței fără ceas
mi-am spus că-i imposibil... acolo vise pier
când noaptea-mi pune lanțuri la fiecare pas.
de ce-am crezut că-s pleoape de soare ce deschid
porți către-o nouă lume, o lume de simțiri ?
de ce-am privit neantul de taine ce divid
din veci, zori de-nceputuri în arsele sfârșiri?
o zi mi-a fost trăirea , e tot ce am avut
chiar de-am știut de toamnă,de muguri și-nflorit
din rodul lui prezentul n-a vrut să-mi dea un fruct
doar și-a hrănit tulpina din mersu-mi poticnit.
ești suflet, gol de mâine, ca norul ce s-a scurs
peste prea mari deșerturi... n-ai fost decât un strop!
doar ai știut că drumul te poartă spre apus
dar tu, tu ai mers iute spre margine de tot.
s-a mai pierdut un suflet într-un abis de zări;
doar coapse de-ntuneric și trup de lut voi fi 
 prin văi de amintire voi presăra uitări 
 apoi, clipind a noapte... de tot voi asfinți.

de-ale timpului

timpul e plin de drame

agăţări de suflet,

devenind amintiri şi regret,

gol şi plin în egală măsură.

mărturisea deunăzi

că are doruri...

dor de un ieri

dor de un mâine şi-un cuvânt de mângâiere.

mărturisea c-a înlesnit atâtea sfârşituri

că nu-l mai recunoaşte pe al său

şi-a obosit.

de-o vreme îl zăresc plângând în pumni

şi condamnând  absenţa lui din casa unor vieţi

prezenţa, din puţine altele.

O,Timp, parcă m-aud  spunându-i,

lacrimi avem noi,oamenii, destule

atâtea cât un cer n-a văzut nori,

pe când tu ai ceea omenirii i-a fost refuzat

eternitatea...

deci, nu mai plânge, timp,nici azi, nici uneori

ci râzi în hohote

pe chipul meu

pe chipul tuturor

în amintiri, în suflet,în speranţe

vezi?

numai tu eşti şi vei fi totdeauna

un curcubeu al fiecărui om

ce plânge azi, în locul tău,

sfârşitul.

altfel de flori

atâtea stele strălucesc în cer
cum pot eu, lumânare în pustie,
să rup un petic din albastra galaxie
spre-a fi măcar un punct de foc stingher?
şi-atâtea flori pământulu-i sunt salbă
cum să pot eu, talpă de lut, călcâie
a dărui rubine, maci în glie,
cuvântul meu, lumii să-l fac podoabă?
atâtea ape mângâie uscatul,
atâtea păsări cântă ne-ntrecute
ori eu nu cred prin vorbe-aproape mute
nici glăsui, nici alina oftatul.
eu nu rostesc, şoptesc...cine s-audă?
nu strălucesc, doar conturez o umbră
doar înfloresc, păşind, sub talpa mea 
flori de suspin, flori de 'mă vei uita'.