de-ale timpului

timpul e plin de drame

agăţări de suflet,

devenind amintiri şi regret,

gol şi plin în egală măsură.

mărturisea deunăzi

că are doruri...

dor de un ieri

dor de un mâine şi-un cuvânt de mângâiere.

mărturisea c-a înlesnit atâtea sfârşituri

că nu-l mai recunoaşte pe al său

şi-a obosit.

de-o vreme îl zăresc plângând în pumni

şi condamnând  absenţa lui din casa unor vieţi

prezenţa, din puţine altele.

O,Timp, parcă m-aud  spunându-i,

lacrimi avem noi,oamenii, destule

atâtea cât un cer n-a văzut nori,

pe când tu ai ceea omenirii i-a fost refuzat

eternitatea...

deci, nu mai plânge, timp,nici azi, nici uneori

ci râzi în hohote

pe chipul meu

pe chipul tuturor

în amintiri, în suflet,în speranţe

vezi?

numai tu eşti şi vei fi totdeauna

un curcubeu al fiecărui om

ce plânge azi, în locul tău,

sfârşitul.

altfel de flori

atâtea stele strălucesc în cer
cum pot eu, lumânare în pustie,
să rup un petic din albastra galaxie
spre-a fi măcar un punct de foc stingher?
şi-atâtea flori pământulu-i sunt salbă
cum să pot eu, talpă de lut, călcâie
a dărui rubine, maci în glie,
cuvântul meu, lumii să-l fac podoabă?
atâtea ape mângâie uscatul,
atâtea păsări cântă ne-ntrecute
ori eu nu cred prin vorbe-aproape mute
nici glăsui, nici alina oftatul.
eu nu rostesc, şoptesc...cine s-audă?
nu strălucesc, doar conturez o umbră
doar înfloresc, păşind, sub talpa mea 
flori de suspin, flori de 'mă vei uita'.

mlaştină

voi, gânduri nisipoase, când v-aşterneţi?

pe când în zâmbet vă veţi odihni?

de vise şi de zboruri, nu vă temeţi,

sunt amintiri din ceea ce-mi va fi

când tulburi sunteţi, ochii mei, ca cerul

umbrit de nori în stoluri cenuşii

pierdeţi sclipirea stelelor, eternul

se prăbuşeste-n lacrimi pământii.

când norii strânşi sub pleoape dau în ploaie

spălând obrazul de senin uitat

se scurg regrete, numai colb şi zoaie

iar sufletul bălteşte înecat,

aluviuni de temeri fără minte

se tot depun şi într-o bună zi

nu-mi va ajunge marea de cuvinte

să-l pot salva...o mlaştină voi fi.

până atunci

aveai aşa un fel de-a mă privi

de mă pierdeam, uitând şi cum mă cheamă

dar tu, ca un stăpân peste câmpii

zâmbeai tăcut, fără nici pic de teamă.

simţeam adeseori că par un scai,

o buruiană smulsă de copite

dar ochii tăi struneau şi zece cai

cu o privire ce n-o şterg din minte.

păreai un zeu şi eu umilă sclavă

atât de mult iubeam fără cuvânt

însă cum firea mi-e de fel beteagă

n-am îndrăznit să-ţi spun că-ti sunt pământ.

iar anii au trecut, cu ierni şi ger

cu primăveri ce-au înflorit tăceri

şi umbre au ascuns al vieţii cer

sub care te iubeam fără să-mi ceri.

acum târziul mă înfruntă crunt

chiar de regret, regretul nu-mi ajută

dar îţi dedic un ultim legământ

că te-oi iubi până mi-e vorba mută.

sfat

dar arde-mă,soare, ca vântul, cu vântul

că putred mi-e visul în suflet, căruntul,

ca vorba şi pasul, mai rar, tot mai sec

vezi lemnul în ape, la fel mă petrec.

loveşte-mă, ploaie, loveşte cu pumnii

în pieptul ce ţine legată ca-n funii

o inima oarbă, iubind ce nu-i dat

îneac-o să uite că totu-i uitat.

acoperă-mi ochii, ninsoare, când cazi

să nu-mi văd pustiul, stăpân,în extaz

să-mi fulguie lacrimi din sufletul sloi

omătul să ierte uitarea de noi.

apoi, ghiocelul şi-a lui rândunea

să vină, de vor un gând verde să-mi dea

acum, doar o vorbă să-ţi spun, îndrăznesc,

ai grijă de suflet, că restu-i lumesc.