Om

omul, în felul lui de-a fi, e chiar frumos
omul nu judecă, prin ochii care văd
şi din cuvânt nu face-n jur prăpăd
omul îndură rost fără de rost.
omul aşteaptă,zâmbitor, senin
omul nu se îmbată cu venin
el nu înjură , el nu dă din coate
nu pizmuieşte pe cel ce răzbate.
omul se bucură de tot ce-i sfânt în jur
omul, de felul lui, e blând şi pur.
omul nu stie de blestem şi ciudă
omul îndeamnă la frumos, ascultă
omul învaţă tot ce-a învăţat
îndemnul lui e-un sfat demn de urmat.
omul salută chiar de trupu-i greu
luptă ca zmeul, când destindu-i zmeu.
omu-i copil, copilul de-i zâmbeşte
omul e trup şi suflet când iubeşte.
omul nu crapă piatra-n patru când
se pierde-n lacrimi, râuri şiroind.
nu face din nimicul lui întreg 
cum sa explic? nici eu nu-l înteleg...
omul e un parfum, zic trandafirii
cel ce dă glas trăirii, cuib iubirii.
de tu eşti om, ştii ce descriu acum
lutul ridat e chip de om străbun.

aur

dintr-o zi fără de mâine

dintr-un răsărit cărunt

tot ce iau când plec din lume

din avutul meu avut

din priviri doar întuneric

iar din restul mai nimic

din tăcere doar adâncul

din prea multuri niciun pic

aur pur, două cuvinte

dintr-al inimii tărâm

când păgâne,când prea sfinte:

''te iubesc!'' atât rămân.

aşteptare

nu vreau să spun că viaţa e o fiară

deşi mi-e visul într-a zilei gheară

şi orice zi de mâine-i fragedă tiară

ce nu-mi stă firii ca odinioară.

nu vreau să spun că viaţa e tumult

eu n-am cerut nicicând prea mult

dar prea puţinul ce îl cer e o comoară

ce n-o dă sufletul, când stă abia să piară.

nu vreau să spun că viaţa e-un blestem

deşi în fiecare zori de zi te chem

dar nu regret că tremur, zbor ascuns

când car în suflet zori ce n-au nimic de spus...

eu nu spun vieţii că-i o crudă fiară

dar, de mi te-ar aduce-n zori, ce primăvară!

priviri

tronează ierni ascunse-n ochii mei
şi fruntea mi se-apleacă sub zăpezi
să nu întrebi de ce-s mereu atei
ei au crezut ce tu nici nu visezi.
în suflet, viscolul naşte cărări
spâne de vis, de zâmbete şi zbor
mi-e gândul rătăcit, cer fără zări
ninge şi sângele în trup de-atâta dor.
în ochii mei, căprui, odinioară
tronează fulgi de-un alb de ger ucis
mi-e ziua stearpă... timpul, ca o sfoară,
sugrumă-ncet şi cel din urmă vis.

ler

cât încă leru-i ler, un drept la vis mai cer

că numai ce-am păşit, în timpul meu grăbit

cu stângul am călcat, nu-mi fie cu bănat,

şi am iubit ca sfânt, tot omul pe pământ...

dar azi mai mult ca ieri,cu părul nins de ger

sugrum în sfâşieri, glas fără primăveri,

rugând în ce-am greşit să-mi ierte de-am mâhnit

stingând şi eu în piept tot ce mi-a fost nedrept.

om din pământ născut, sub cerul crud cărunt

îmi ţin braţul întins în stânga unui vis

ca omul de timp nins, de doruri greu cuprins.