aşteptare

nu vreau să spun că viaţa e o fiară

deşi mi-e visul într-a zilei gheară

şi orice zi de mâine-i fragedă tiară

ce nu-mi stă firii ca odinioară.

nu vreau să spun că viaţa e tumult

eu n-am cerut nicicând prea mult

dar prea puţinul ce îl cer e o comoară

ce n-o dă sufletul, când stă abia să piară.

nu vreau să spun că viaţa e-un blestem

deşi în fiecare zori de zi te chem

dar nu regret că tremur, zbor ascuns

când car în suflet zori ce n-au nimic de spus...

eu nu spun vieţii că-i o crudă fiară

dar, de mi te-ar aduce-n zori, ce primăvară!

priviri

tronează ierni ascunse-n ochii mei
şi fruntea mi se-apleacă sub zăpezi
să nu întrebi de ce-s mereu atei
ei au crezut ce tu nici nu visezi.
în suflet, viscolul naşte cărări
spâne de vis, de zâmbete şi zbor
mi-e gândul rătăcit, cer fără zări
ninge şi sângele în trup de-atâta dor.
în ochii mei, căprui, odinioară
tronează fulgi de-un alb de ger ucis
mi-e ziua stearpă... timpul, ca o sfoară,
sugrumă-ncet şi cel din urmă vis.

ler

cât încă leru-i ler, un drept la vis mai cer

că numai ce-am păşit, în timpul meu grăbit

cu stângul am călcat, nu-mi fie cu bănat,

şi am iubit ca sfânt, tot omul pe pământ...

dar azi mai mult ca ieri,cu părul nins de ger

sugrum în sfâşieri, glas fără primăveri,

rugând în ce-am greşit să-mi ierte de-am mâhnit

stingând şi eu în piept tot ce mi-a fost nedrept.

om din pământ născut, sub cerul crud cărunt

îmi ţin braţul întins în stânga unui vis

ca omul de timp nins, de doruri greu cuprins.

iertări

şi poate că n-ai fost decât un vis

un vis frumos, aş spune,dar ce trist

cuvântul geme-n plânset răguşit

când strâng doar spini în suflet, mărăcini.

să-ţi spun ’la revedere' , nu-i curând

dar nici adio nu-i, ce gol cuvânt!

să tac, să uit,

cum aş putea pansa

ce rană sângerând,

a mea, a ta...?

dar poate-am fost numai un vis şi-atât

eu, ţie, mie, tu,

nimic mai mult...

rog să-ngropăm securi ce ne-ar sfârşi

numai iertând,mai câştigăm o zi.

chei

multe cuvinte mi-au murit nespuse
teancuri de gânduri zac în praf ascunse
plâng zeci de-mbrăţişări pe mâini uscate
şi zâmbete în riduri îngropate
o, de-aş deţine cheia revenirii
cheia ce mi-ar deschide uşa unui timp
să pot întoarce faţa de-altădată
să pot zâmbi oricărui simplu chip
să pot îmbrăţişa ne-mbrăţişatul
şi să-mi rostesc tăcutul de atunci
apoi să-mi scriu tot gândul într-o carte,
mi-ar fi in noapte somnul ca de prunci.
o, ce senin mi-ar fi prin ceruri slute
cum aş păşi, ca vântul, pe alei
dar zi cu zi timpul mi-ajunge munte
iar munţii doar în piatră poartă chei.