gând

lung tricoul şi-al lui rând
dar mai lung e al meu gând
ce cuprinde ore-n şir
când în doruri mă deşir
ca un fir sărit de aţă
ca un ceas
gond după gong
plin de vorbe nezicânde
intr-un gol de vorbe sec
şi de rânduri oarbe, surde
şi de vremuri goale-n cot
ce mă dor
când mă socot
că nu-i viaţă,când nu-i rost
ce mă cerne pe de rost
timpului şi-al lui secund
căruia mă plec şi plâng
zi de zi, seri, dimineață
şi de uit, uitând de viaţă
amintesc de-un orb prin ceaţă
când de tine mă lovesc
dar mă jur că şi-n blesteme
tot pe tine te iubesc!

alt drum

de-ar şti negrul cum mi-e gândul

de-ar şti lutul sub copită

că-s mai mult decât strivită

ar păli, cu toate-n vântul

ce le-ar şterge ca pe mine

albe nopţi şi negre zile.

spune-i tu, odor, să-i spui

cum mă zbat şi cum n-am glas

nici de-un ultim bun rămas

parc-aş fi a nimănui 

talpă goală fără drum

din mereu înspre acum.

tot mă duc, odor, odor

lasă-mă, te rog, să plec

inspre drumul fără mers

mai departe de-un ocol

să nu ies în calea lor

să nu-mi ştie niciun dor

că mă sting dar tot nu mor

şi-mi râd flăcările-n foc

ciori cu-al meu soroc în cioc

de mi-e clipa mai deloc

iar eu plâng zâmbind la tot...

până când, că nu mai pot! 

of, odor, odor, odor, 

nu-mi ieşi mâine-n pridvor

poate pot pleca, să merg

spre ce-am fost şi mă petrec

fără glas,zâmbet, cuvânt

fără trup, doar dor şi vânt.

de tine, tu

Tună cerul a furtună,
ard în ochii mei făclii
viață, mânz fără stăpână,
sub copite mă sfâşii,
de-am ajuns ca hău de lună,
doar cu dor să mă mângâi.

du-mă, vântule, departe
doar s-ar pierde urma mea...
să nu-mi ştie nicio moarte
fir de gând ce-l voi călca.
doar izvoare-mi fie şoapte
să-mi îngâne inima.

poartă-mă floare-n culoare
când, de dor, te-apleci roşind
cum, de cănd mă ştiu,mă doare
ce-am trăit mereu cu jind...
ba de-un zbor fără hotare
ba de-un vis mereu timid.

tună, cerule, mă tună
du-mă, vântule, mă du
până-n creştet sterp de lună
pui sub brațul norilor
să mai fiu un boț de humă,
doar să uit de tine,tu.

verdele clipei

îşi cere primăvara drept la viaţă
nu-i spune nu braţului ce întins
trezeşte amorţite zări de gheaţă

în geamuri aburinde şi-n cuprins.
zâmbeşte soarele timid în bulbi de floare
zambile, frezii, ghiocei, de timp desculţi
nu-i dărui o clipă oarecare
dar dă-i valoare clipei să n-o uiţi.
mâine-poimâine vei simţi schimbarea
vei implora o primăvară-n prag
permite-i să te-ntâmple...întâmplarea
e felul omului de a trăi cu drag.
pomi cu boboci înmuguriţi pe-o creangă
îţi bat în geam, ca aripa de cuci
de viaţa îţi e parteneră dragă
zâmbeşte cât mai eşti, mâine te duci.

primăvara

cum streaşina a prins a lăcrima,

sure zăpezi se sting de-atâta jale

că-i dusă iarna,
ducă-se cu ea,

din suflet, gerul ce mi-a dat târcoale!

sperând să plece, am deschis un geam

deschis să stea, nu-s eu îgrijorată!

soare va fi, răbdare încă am,

chiar de vin ploi
şi vânturi or să-mi bată.

să-mi aminteşti la toamnă să-l închid,

să nu mă mai surprindă prima brumă;

de-ajuns mi-a fost să-ndur atâta frig,

o iarnă cât un veac
şi-o săptămână

dar pân-atunci, tu, vino să m-ajuţi

cu varul vieţii-n doi să zugrăvim

pereţii goi
şi vom pleca desculţi

prin primăveri, un timp să veşnicim.