de tine, tu

Tună cerul a furtună,
ard în ochii mei făclii
viață, mânz fără stăpână,
sub copite mă sfâşii,
de-am ajuns ca hău de lună,
doar cu dor să mă mângâi.

du-mă, vântule, departe
doar s-ar pierde urma mea...
să nu-mi ştie nicio moarte
fir de gând ce-l voi călca.
doar izvoare-mi fie şoapte
să-mi îngâne inima.

poartă-mă floare-n culoare
când, de dor, te-apleci roşind
cum, de cănd mă ştiu,mă doare
ce-am trăit mereu cu jind...
ba de-un zbor fără hotare
ba de-un vis mereu timid.

tună, cerule, mă tună
du-mă, vântule, mă du
până-n creştet sterp de lună
pui sub brațul norilor
să mai fiu un boț de humă,
doar să uit de tine,tu.

verdele clipei

îşi cere primăvara drept la viaţă
nu-i spune nu braţului ce întins
trezeşte amorţite zări de gheaţă

în geamuri aburinde şi-n cuprins.
zâmbeşte soarele timid în bulbi de floare
zambile, frezii, ghiocei, de timp desculţi
nu-i dărui o clipă oarecare
dar dă-i valoare clipei să n-o uiţi.
mâine-poimâine vei simţi schimbarea
vei implora o primăvară-n prag
permite-i să te-ntâmple...întâmplarea
e felul omului de a trăi cu drag.
pomi cu boboci înmuguriţi pe-o creangă
îţi bat în geam, ca aripa de cuci
de viaţa îţi e parteneră dragă
zâmbeşte cât mai eşti, mâine te duci.

primăvara

cum streaşina a prins a lăcrima,

sure zăpezi se sting de-atâta jale

că-i dusă iarna,
ducă-se cu ea,

din suflet, gerul ce mi-a dat târcoale!

sperând să plece, am deschis un geam

deschis să stea, nu-s eu îgrijorată!

soare va fi, răbdare încă am,

chiar de vin ploi
şi vânturi or să-mi bată.

să-mi aminteşti la toamnă să-l închid,

să nu mă mai surprindă prima brumă;

de-ajuns mi-a fost să-ndur atâta frig,

o iarnă cât un veac
şi-o săptămână

dar pân-atunci, tu, vino să m-ajuţi

cu varul vieţii-n doi să zugrăvim

pereţii goi
şi vom pleca desculţi

prin primăveri, un timp să veşnicim.

la fel...

Nu sunt sub talpa timpului o urmă

cum nu-s fărâma unei veşnicii

ci doar o zi ce noaptea grea o curmă

cum nu am fost, la fel nu voi mai fi.

Ca orice zi port răsărit în zâmbet

când ochii îmi dezmiardă dimineţi

amiaza, tainic o dosesc în suflet

să pot zâmbi cât pentru zece vieţi.

Inevitabil, seara mă ajunge

nu-i umbră încă, dar departe nu-i

cât voi mai râde tot pe-atât voi plânge

până-mi va fi apus în ochi căprui

mi-e teamă, recunosc, de nefiinţă

poate pentru că nu îmi amintesc

ce-am fost, de-am fost, când nu am fost sămânţă

pe-acest pământ, în timp ce glăsuiesc.

Dar când va bate ceasul greu a noapte

mă voi gândi la tot ce am iubit

oricât n-aş vrea, voi merge mai departe

şi voi pleca, la fel cum am venit.

tăceri în plus

„ţi-am împlinit un vis„ - aşa mi-ai spus
când trenul fluiera indiferent
tu n-aveai nicio vină,
nici eu glas
l-ai sugrumat cu bunul tău rămas...
n-ai înţeles, tăceam incoerent
doar visul meu din urmă îţi striga
să nu mă laşi să plec!
nedumerit,
tu mi-ai zâmbit , de ce n-ai zis ceva?
de-ai fi atins obrazul c-un sărut,
ai fi ştiut... păream dar nu eram;
aveam un suflet,
s-a despins atunci
de trupul însoţit de-un geamantan.
n-ai întrebat nimic, cum să-ţi fi spus
“eu numai lângă tine pot fi eu” ?
dar trenul fluiera...
era de-ajuns să nu auzi cât respiram de greu.
nu m-aş fi dus,nu mi-aş fi amăgit
ultima şansă de-a simţi că sunt
„ţi-am implinit un vis„ - te-aud şoptind...
puteam sa-mi fi dorit
un zbor ucis?