la fel...

Nu sunt sub talpa timpului o urmă

cum nu-s fărâma unei veşnicii

ci doar o zi ce noaptea grea o curmă

cum nu am fost, la fel nu voi mai fi.

Ca orice zi port răsărit în zâmbet

când ochii îmi dezmiardă dimineţi

amiaza, tainic o dosesc în suflet

să pot zâmbi cât pentru zece vieţi.

Inevitabil, seara mă ajunge

nu-i umbră încă, dar departe nu-i

cât voi mai râde tot pe-atât voi plânge

până-mi va fi apus în ochi căprui

mi-e teamă, recunosc, de nefiinţă

poate pentru că nu îmi amintesc

ce-am fost, de-am fost, când nu am fost sămânţă

pe-acest pământ, în timp ce glăsuiesc.

Dar când va bate ceasul greu a noapte

mă voi gândi la tot ce am iubit

oricât n-aş vrea, voi merge mai departe

şi voi pleca, la fel cum am venit.

tăceri în plus

„ţi-am împlinit un vis„ - aşa mi-ai spus
când trenul fluiera indiferent
tu n-aveai nicio vină,
nici eu glas
l-ai sugrumat cu bunul tău rămas...
n-ai înţeles, tăceam incoerent
doar visul meu din urmă îţi striga
să nu mă laşi să plec!
nedumerit,
tu mi-ai zâmbit , de ce n-ai zis ceva?
de-ai fi atins obrazul c-un sărut,
ai fi ştiut... păream dar nu eram;
aveam un suflet,
s-a despins atunci
de trupul însoţit de-un geamantan.
n-ai întrebat nimic, cum să-ţi fi spus
“eu numai lângă tine pot fi eu” ?
dar trenul fluiera...
era de-ajuns să nu auzi cât respiram de greu.
nu m-aş fi dus,nu mi-aş fi amăgit
ultima şansă de-a simţi că sunt
„ţi-am implinit un vis„ - te-aud şoptind...
puteam sa-mi fi dorit
un zbor ucis?

răscoliri

mă mai întreb din când în când

ce faci, unde ţi-e pasul

şi câte-un  braţ de dor  păgân

îmi gâtuie iar glasul.

mă-ntreb, aşa, ca un bătrân

ce nu mai are zile,

cât colb s-a pus pe-al nostru drum

şi cât peste iubire?

ce medic pieptul ţi-a cusut

din suflet când m-ai smuls?

sau amintirii ce-ai făcut

de nu mai  are puls?

degeaba-ntreb, oricum nu pot,

nu poţi schimba ceva...

frumosul nostru, cât a fost
e viu în slova mea.

Purificare

visam să-mi curăţ spinii într-o zi
cu riscul de a sângera până la moarte
dar sufletul, un rug sălbăticit
îmi ţinea toate visele deoparte.
m-am hotărât apoi să plâng un an
poate-l înmoi cu ghimpi cu tot odată
însă măcieşul meu, ca un duşman
urzica şi-o chemase aliată.
mi-a înţepat cuvântul ca un junghi
pe fiecare ce-l putea atinge
îmi cădeau gânduri zilnic în genunchi
rugându-mă: grăbeşte-te de-nvinge!
priviri acide mă strângeau de gât,
de-atâţia spini se-nconjurase floarea
din ce mi-a fost păstram numai urât
de-atât urât uitasem ce-i iertarea.
şi m-am privit copil, prin amintiri
când ochii i-am deschis, lumini ţâşnind
am desluşit că nu prin asupriri
ci prin iubire poţi avea câştig.
de-atunci zâmbesc şi celui ce-mi înjură
iar celor ce-mi lovesc le zic amar:
bolnav ca ochii care-aduc furtună
e sufletul uitat de grădinar.

happy end

e uneori viaţa ca un corset
în care inima-mi se zbate porumbel
în colivia dragostei de tot
şi doar un zâmbet ce-i mai dă avânt,
suavă adiere dintr-un ieri,
plăpândă amintire-a unui timp
în care doi zburam pe-acelaşi vânt
şi nu credeam în aripi de oţel
ce azi mă-nchid ca pe un penitent
în brate de absenţe ce te cer....
cumplite chinuri mă întorc pe dos
când mă avânt în visuri ce s-au frânt!
ce vorbe ne spuneam, de-nţelegeam
şi ne-nţelesuri ce n-au astăzi rost?
copii senini, iubindu-ne frumos
am fost în anotimpul unui vis
ce nu avea-nceput
şi nici sfârşit
într-un cuvânt...
dar, iată, un cuvânt
ne-a fost un stăvilar de neînvins
şi-am amuţit în peşteri de tăceri
de nu mai ştim ce brate ne-au cuprins...
aprige smulgeri, bulbi de primăveri
rodeau din treceri veşnicii pe-un ram
când mă iubeai,când te iubeam,...
cât dor
penele zborului de dăruire sterp
cum mor trăind în lipsa ta,
cum mor!
când amintindu-mi doar
zvâcnesc în piept
cumplite zbateri de-a trezi un ieri...
dar nu mai cred în vieţi
cu 'happy end’.