răscoliri

mă mai întreb din când în când

ce faci, unde ţi-e pasul

şi câte-un  braţ de dor  păgân

îmi gâtuie iar glasul.

mă-ntreb, aşa, ca un bătrân

ce nu mai are zile,

cât colb s-a pus pe-al nostru drum

şi cât peste iubire?

ce medic pieptul ţi-a cusut

din suflet când m-ai smuls?

sau amintirii ce-ai făcut

de nu mai  are puls?

degeaba-ntreb, oricum nu pot,

nu poţi schimba ceva...

frumosul nostru, cât a fost
e viu în slova mea.

Purificare

visam să-mi curăţ spinii într-o zi
cu riscul de a sângera până la moarte
dar sufletul, un rug sălbăticit
îmi ţinea toate visele deoparte.
m-am hotărât apoi să plâng un an
poate-l înmoi cu ghimpi cu tot odată
însă măcieşul meu, ca un duşman
urzica şi-o chemase aliată.
mi-a înţepat cuvântul ca un junghi
pe fiecare ce-l putea atinge
îmi cădeau gânduri zilnic în genunchi
rugându-mă: grăbeşte-te de-nvinge!
priviri acide mă strângeau de gât,
de-atâţia spini se-nconjurase floarea
din ce mi-a fost păstram numai urât
de-atât urât uitasem ce-i iertarea.
şi m-am privit copil, prin amintiri
când ochii i-am deschis, lumini ţâşnind
am desluşit că nu prin asupriri
ci prin iubire poţi avea câştig.
de-atunci zâmbesc şi celui ce-mi înjură
iar celor ce-mi lovesc le zic amar:
bolnav ca ochii care-aduc furtună
e sufletul uitat de grădinar.

happy end

e uneori viaţa ca un corset
în care inima-mi se zbate porumbel
în colivia dragostei de tot
şi doar un zâmbet ce-i mai dă avânt,
suavă adiere dintr-un ieri,
plăpândă amintire-a unui timp
în care doi zburam pe-acelaşi vânt
şi nu credeam în aripi de oţel
ce azi mă-nchid ca pe un penitent
în brate de absenţe ce te cer....
cumplite chinuri mă întorc pe dos
când mă avânt în visuri ce s-au frânt!
ce vorbe ne spuneam, de-nţelegeam
şi ne-nţelesuri ce n-au astăzi rost?
copii senini, iubindu-ne frumos
am fost în anotimpul unui vis
ce nu avea-nceput
şi nici sfârşit
într-un cuvânt...
dar, iată, un cuvânt
ne-a fost un stăvilar de neînvins
şi-am amuţit în peşteri de tăceri
de nu mai ştim ce brate ne-au cuprins...
aprige smulgeri, bulbi de primăveri
rodeau din treceri veşnicii pe-un ram
când mă iubeai,când te iubeam,...
cât dor
penele zborului de dăruire sterp
cum mor trăind în lipsa ta,
cum mor!
când amintindu-mi doar
zvâcnesc în piept
cumplite zbateri de-a trezi un ieri...
dar nu mai cred în vieţi
cu 'happy end’.

treceri

a mai trecut un an
zău, nu ştiu când
dar parcă ieri eram zâmbind
copil plăpând
căruţelor umplute de porumb
din lanul verde brumăriu
plin azi de plumb.
a mai trecut un an
lan, zori de-albastru
un cer sticlind, mormântul unui astru
nimic din ce ştiam nu mi-e la fel
a mai trecut un an...
şi eu cu el.
şi s-a mai stins cu timpul o privire
alt suflet zbuciumat de-mpovărire
s-a mai făcut o cruce pe pământ
şi un cuvânt s-a mai zvântat în vânt.
a mai trecut ce trece zi de zi
înca un plâns, un freamăt de- a mai fi
a mai murit în dor o-mbrăţişare
albumul sufletelor duse-i tot mai mare.
vor trece ani, culori de verde-n gri
vor ninge ierni din toamne ruginii
mâine-poimâine vom hrăni pământuri
iubirea o vom răsări în rânduri
scrise în grabă, într-o carte-n raft
cuvinte, sentimente, toate-s praf
în goana timpului ce nu ştie de noi
şi va fi soare iar, vânt şi iar ploi.

simplu

poţi spune 'albastru'

în loc de ”te iubesc'

atât mi-e de senin

în preajma ta.

poti inunda toate văile

cu un zâmbet

atât de mult îmi curgi

în priviri, fiind.

poţi exista o clipă

oricum vom fi etern,

iubindu-ne.