erori

ne-am cunoscut
dar n-am ştiut să ne cunoaştem
şi ne-am privit
nici n-am ştiut să ne privim
eram străini
acum suntem şi mai străini
unul de altul
doi inşi prinşi într-un schimb de verbe
fără timp
uitaţi în sala de-aşteptare-a unui ieri

nu ne-am iubit...
doar am crezut că ne iubim
ca două şoapte subţiate de tăceri.

zâmbet

cu cât sunt mai frumoasă
mă ascund
în liziera ultimului gând
din primul ceas
tăcând nepământesc..
cu cât zâmbesc mai mult
mai mult mă tem
de infinit
de treceri
de infern.
cu cât iubesc mai mult
mărturisesc
sunt rodul timpului
din care cresc încet...
mă  scuz
în frumuseţi de-un anotimp
spuse în şoaptă de un trist  poet.
secundelor un zâmbet
dau la schimb
şi mint că nu am suflet
să-nfloresc.

destin...

ştii, drumul către tine nu-i un drum
nu are margini, nu-i pământ, deşert
nu are pietre, urme...e absent
şi, totuşi, e un drum ce-l merg acum.
vezi, drumul către tine mă parcurge
pleacă din mine, din ce-mi amintesc
nu e nici drept, nici strâmb, nu stă, nu curge
e felu-n care simt când te gândesc.
ştiu, drumul către tine e destin
nu are niciun semn de îndrumare
te pierd şi te găsesc la o răscruce
dar paşii-mi sunt dovezi că-ţi aparţin.

perspectivă

în noapte, pasărea, zburând, timid întreabă
înaltul stăpânit de adormiri
cum pot, cu nicio aripă întreagă,
să zbor în lumi ce nu ştiu de-asfinţiri?
în zori, o altă pasăre beteagă,
stând pe un gard, seninul salutând,
acelaşi gând o trece şi, degrabă,
se miră... cum să mor
şi-apoi, în zori , să cânt?
când, în amiază, soarele-o dezmiardă
a treia pasăre, în umbra unui geam,
strigă din colivia-i colorată:
eu aripi am,
dar cânt mereu şi mor
şi iarăşi mor şi cânt ,
pentru că eu...
eu zbor numai visând,
numai visând...

deşert

îmi vor fi nori şi cer si lună
şi-atâta groază de nimic
dar nimeni nu va fi să-mi spună
stai liniştită, nu-i sfârşit.
cred că voi râde ca la teatru
când inima îmi va striga
'nebun e cel ce încă speră,
când nu mai are ce spera'
dar, poate, în ungherul vieţii
un ultim suflu tot găsesc
ca râsul să nu-mi fie cântec
de tristă lebădă, firesc.
oricum, suntem nebuni cu toţii
ca un mănunchi de buruieni
ce cred că stăpânesc deşertul...
doar că ne spunem pământeni.