deşert

îmi vor fi nori şi cer si lună
şi-atâta groază de nimic
dar nimeni nu va fi să-mi spună
stai liniştită, nu-i sfârşit.
cred că voi râde ca la teatru
când inima îmi va striga
'nebun e cel ce încă speră,
când nu mai are ce spera'
dar, poate, în ungherul vieţii
un ultim suflu tot găsesc
ca râsul să nu-mi fie cântec
de tristă lebădă, firesc.
oricum, suntem nebuni cu toţii
ca un mănunchi de buruieni
ce cred că stăpânesc deşertul...
doar că ne spunem pământeni.

dorinţe

aş fi vrut să trăim două vieţi, poate trei
fără vorbe prea multe, fără doruri şi ger
aş fi vrut să ne fim unul altuia zmei
să luptăm pentru tot ce e-n noi efemer
aş fi vrut să fim altfel, doi poli reuniţi
să iubim antiteza dintre minus şi plus
să ne ştim pe de rost, şi nebuni, şi cuminti
să ne fim pe un cer răsărit şi apus.
aş fi vrut...însă viaţa are palme de dat
arătând că îmi eşti şi că-ţi sunt cum nu vrem
şi din tot ce-aş fi vrut se va scrie ciudat
o poveste absurdă, un soi de blestem.

a fi sau a nu fi...

m-am împrăştiat ca un puf de păpădie împrejur
pe niciunde
peste tot şi fără vreun folos
crezând că trăiesc
crezând că-i sensul meu de-a fi
crezând...
azi mă adun trăindu-mă
aşa, simplu si frumos,
din resturi de lume
din urme
din nimicuri aruncate pe jos.

puteam jura cândva că viaţa e ceea ce simţeam
vedeam
juram
vibrând pentru tine, pentru ei, pentru voi, pentru fiecare
niciodată pentru mine
fără milă de întreg.
m-am înjumătăţit, m-am mărunţit
am învăţat să cred necrezutul
să iert neiertatul
să uit neuitatul
să pierd, să mă pierd si m-am pierdut de mine.

dar nu-i târziu, sper că nu-i prea târziu
să mai privesc un răsărit în ochi
cu ai mei ochi ce-i seamănă aievea
să nu mai fug, oricât de rece-i vântul 
ce îmi sărută pletele-ncâlcite de-aşteptări...
de necuprins să nu-mi mai fie teamă....
de pustiu...
ştiai că mă-ngrozeşte infinitul 
gândind că niciodată nu-l voi şti de-ajuns?
că veşnicia e un lup ce-nghite 
nemestecate zilele pe-ascuns?
am preferat tot timpul efemerul 
ştiind că nu poti fi nemuritor.
dar am aflat cum e cu nemurirea
eu, muritor de când mă ştiu fiind,
am învins efemerul
cu zâmbetul copilului senin...
carne din carnea mea
sânge din sângele meu
vis cu braţe ce mă înconjoară...

de-un timp zidurile sufletului meu respiră viaţa
în beciul gândurilor mele e lumină
iar ziua a uitat să-mi socotească orele într-un cadran.
acum trăiesc un infinit de veşnicii într-o secundă
copilul meu e fericit
zâmbeşte,
deci exist!

alegere

şi de-ar fi să mă duc, să tot plec nicăieri
pe un drum fără tălpi, fără timp de iertări
ce s-arunc, ce să ţin într-un suflet de om
ce să iau, ce să uit, care noapte s-o dorm?
dac-ar fi să renunţ l-astă viaţă de-acum
ce să plâng, ce să las, ce pământ, ce salcâm?
cui, pe drumul de-o zi, cu senin ori furtuni
cui să spun că mi-e dor şi de -o zi grea de luni?
şi de-ar fi când mă duc să nu fie un drum
să nu fie trecut, mâine nu, nici acum
cărei clipe din toate să-i ridic un altar?
cea dintâi e în urmă, cea din urmă-i coşmar...
orice- ar fi, mă voi duce, ca o umbră de nor
cu pământ şi cu ape, ciocârlii şi izvor
toate ce mi-au fost frate, soră, mamă, copil
amintiri vor fi toate, ca o zi de april.

din ce-am fost mă iau lumii doar pe mine şi- atât
nu sunt mult din puţin , doar puţin din cel mult!

plinuri inutile

am îmbrâncit c-un gând strâmb o speranţă
fie de-acum căzută în genunchi
ea mi-a zdrobit ultimul pic de viaţă
de nu mai ştiu cum să trăiesc de-atunci...
i-am pus căluş la gură să nu strige
la fel cum mie zilele mi-au pus
să nu mă-ncred în vise, nu-şi au rostul
şi nici puteri să schimbe soarta nu-s..
i-am legat ochii cu tăceri amare
să plângă oarbă, mută, cum am plâns
spuneaţi că ultima speranţa moare?
să moară, dar, cu tot ce-n ea am strâns.
visezi şi speri, dar nu trăieşti la timp
o zi, un an, o viaţă... şi te duci
din plinuri de nimic primite-n schimb
rămâne praful pe o cruce, printre cruci.