nostalgii

mi-e dor de ceruri blonde
cu lună fără cearcăn,
de ploile grăbite şi norii ciufuliţi,
de tunete-n silabe, adesea bâlbâite,
de ruşinarea serii când ne găsea iubiţi.
e început de toamnă, de zile scorojite
ce par că se-ngustează, nu numai se micesc
pe trotuarul orei, mai rar se-adună paşii...
ne ofileşte clipa,
ceţuri ne urmăresc..
buze invidioase, de struguri copţi în vie,
râd că îmi fac din vară visului înveliş
însă căpruiul toamnei,
oricât vrea să mă-mbie
zău că nu-mi place mie, n-o spun cu ocoliş.
mie-mi lipseşte zborul
de puf de păpădie,
mie mi-e drag pământul cu flori,
nu cu pistrui
fraged sărutul nopţii şi buclele de rouă
îmi vor lipsi o vreme,
ca mie, nimănui.

trecut

sunt duse toate, nu le învia
nu le-aminti, trezindu-le din moarte
au fost atât cât au ştiut a fi
lasă-le azi,
rămână duse toate!
au fost poteci
pe drumul ce ne-a fost
cu ierburi mari
crescute-n colţ de piatră
le iartă,
ne ştiu paşii pe de rost...
un anotimp, măcar, te rog,
le iartă!
ai închis ochii de atâtea ori
şi i-ai deschis mai plini de întuneric...
când mă-necam de dor,
ai respirat...
respir eu, azi,
spune-mi că nu te merit
și ne iartă.

ieri

azi, ce-aş fi fost de nu-ţi ştiam iubirea?
ce-i creanga fără verde frunza ei?
iar trupul meu, trunchi putred,
strâmb din glezne,
de n-avea suflet,
cum ardea mocnit...
ce-aş fi fost eu, de ieri, lipsindu-mi rostul
m-aş fi adăpostit sub primul gând
şi-n cerul gurii nu ştiu cărei zile
mi-aş fi pierdut şi umbră
şi-al ei drum?
ce voi mâine, chiar nu pot a spune
dar ard, în trup, un suflet cu scântei
e luminos, e verde, are umbră
zâmbesc...
curând voi fi un cer de-o zi de ieri.

stare de fapt, nu poezie

te înveţi uşor cu însingurarea,
oricât de insuportabil pare începutul acestei relaţii
după un timp devine a doua ta natură
ori, cred că tocmai asta e forma perfectă a iubirii.
şi, da, începi să iubeşti, să respiri clipele
petrecute cu ea
vă înţelegeţi de minune
comunicaţi ireproşabil
ea îţi ascultă fiecare gând
îţi ştie gustul fiecărei lacrimi
nu-i niciodată insistentă,
cunoaşte momentul exact al cerutelor tăceri.
iar când ceva sau cineva
de dinafara concubinajului vostru
perturbă curgerea firescului
inevitabil te simţi atras de necunoscut
te avânţi cu inima deschisă
în vântul rece al schimbării
uiţi de însingurare
simţi că eşti viu
tremuri, respiri sacadat, pulsezi
...pentru o vreme
dar dintr-o dată
o bizară simţire te întoarce
la realitatea căreia îi aparţii de la-nceput
aş spune, chiar, dintotdeauna.
numai singurătatea este cea care aşteaptă
orişicât
şi numai ea te înţelege întru totul.
te sperii, te condamni şi te retragi
în braţele tăcerilor fără-nţelesuri etalate
zâmbind sarcastic, te aşezi confortabil
în starea pe care o cunoşti cel mai bine
din care îţi promiţi ca nu te vei mai ridica niciodată.
singurătatea ta nu te provoacă
nu te consumă, nu cere nimic
ea nu te schimbă, nici măcar nu-ncearcă
te însoţeste peste tot
lăsându-ţi totodată, spaţiu
aer
şi clipă,
spre a fi tu însuţi.
singurătatea s-a obişnuit cu tine
te-a ales
şi nu vei mai avea nicicând o parteneră
 s-o echivaleze
darmite să o depăşească.

vină

putem trăi aşa o viaţă-ntreagă
cu visul şchiop în trupuri seci de lemn
eu să nu ştiu măcar dacă ţi-s dragă
tu să nu ştii c-ai fost şi-mi eşti poem.
putem zâmbi oricând în zori de gânduri
şi-apoi, cuminţi, mereu străini de noi
nopţilor să le batem zeci şi zeci de scânduri
oricum ne-aşteaptă ziua de apoi.
putem muri firesc, praf într-o tină
numai cu vina oarbă de-a nu fi
dar când păşi-vom goi înspre lumină
ce vom păstra din basmul 'am fost vii'?
sufletul palid, şters ca de o toamnă
va plânge că de tot l-am flămânzit
el ne-a cerut numai iubirea hrană
dar ne e teamă... teamă de trăit.