şah mat

mereu pionii sunt sacrificaţi
Mării, Ioni, Ilene, Constantini
doar sunt destui, zic regii,indignaţi.
plânsi de vreo două rude, trei străini
pe când, ehei, cu noi e altă treabă
doar ce-ar fi şahul dacă n-am fi noi?
ne apără şi cal şi turn degrabă
câţiva nebuni mai îndrăznesc război.
ce credeţi, că-i uşor în jocul nostru
să ieşi victorios fără să-nşeli?
poporul de pioni îşi are rostul
vieţile lor sunt, simplu, doar greşeli.
eu cred că aş schimba puţin tot jocul
punând un Dumnezeu pe un pătrat
să văd atunci de-ndură ca norodul
să fie veşnic cel sacrificat.

taine

mi s-a dus multul şi mai am puţin
pun steagul alb la un sfârşit de drum
cărări de-o viaţă le-am păşit hapsân
tot ce mai am e ultimul acum.
ce să mai spun, ce oare nu am spus
ce soi de vorbă mi-a scăpat nezis
strigând nu fac decât să plâng a dus
şi parcă n-aş mai cere vieţii bis.
azi mi-aş lua adio de la mulţi
aş alinta tot ce mi-am refuzat
dar cu uscate buze cum săruţi?
cum să-l îmbrăţişez pe cel plecat?
mai am puţin, zile sau nopţi, un fleac
sfârşit ori început totuna-mi par
regretul meu e neaflatul leac
al inimii iubindu-te-n zadar.

vis de copil

nu-nţelegeam nimicul dintr-o viaţă
legam fundiţe roşii, 
visele in fir,
râzând hoinar când, rar, câte-o amiază
zambea in uşa ca un musafir
era atât de bine când, în preajmă,
îmbrăţişai iernatic trupul meu
chiar Mona Lisa ar fi fost geloasă
când surâdeai în fel de Promoteu.
acelor zile noile-am dat nuanţă
din vagi emoţii am schiţat un chip
dar ce-am iubit mai mult,
au fost din toate
acele clipe fără anotimp.
povestea noastră ar fi fost aievea
de s-ar fi petrecut în doi, ce timp sublim
dar cum, pe ton de basme-adorm copiii
am adormit şi eu visând să fim.
trezeşte-mă de crezi că nu-i minciună
de vrei să-nsufleţim tot ce-am visat
nu vreau niciunui minut sa-i stim de urmă
doar, rogu-te
trezeşte-mă,de ai un timp de dat!

zidire

ai existat
îţi spun de pe acum
pe mai târziu
nu ştiu de-oi fi să-ţi spun
mi-ai existat în suflet ca un munte
de la un vis la altul
doar tu punte.
ai existat
în mii şi mii de feluri
când te vei pierde
află-te-n cerneluri
ţi-au rezervat loc în eternitate,
departe de-a te pierde, mult departe.
ai existat
mi-ai fost marea zidire
în tot cuvântul te-am sculptat,
iubire.

cânt

ce glumă e viaţa mea toată

şi tac

de treizeci şi şase ierni aspre

de cântec mi-e dor,

de-o iubire ca-n basme

dar sufletul,

bleg interpret fără tact

se-mpiedică-n bâlbe,

de dor cocoşat,

robit de fantasme.

ar vrea să mai spună ceva

ca nicicând

cuvinte ce nu s-au spus încă

dar însuşi cuvântul e-un munte,

o stâncă

ori stâncile, munţii, nu cad

ascultând

o rugă, un vis, o durere, un gând

a iubirii poruncă.

o zi mai închei,

poate ultima zi

un drum rătăcit într-o palmă

îngrop amintiri

ruginite de toamnă,

rugând zeii drepţi să nu uite-a iubi

pe cel mai păgân muritor din cei vii,

un cânt

fără gamă.