greu

încerc să mă desprind de tine
greu!
e ca şi cum
eu, mugur, şi-al meu vis
ne-am rupe
răni pe trup de creangă tu...
şi-am spune Nu
întreg de firi ucis.
crezând că ştiu mai bine
ce-mi va fi
voi înflori alt vis din fulgi de scrum
petalele vor mirosi a dor
culorile
vor fi de rămas bun.
o altă floare,
mucegai şi fum
în care vom ucide paşi din drum.
atât de greu mi-e să mă rup de tine!
îmi vei lipsi,
cum altfel pot simţi
când topeam nopţi în zâmbete senine
şi noi doi, singuri, eram lumii toţi?

revino!

cui vei mai spune toate câte dor
şi câte au sculptat în ochii tăi
lumini din umbre, păsări fără zbor
când în obraji îţi sapă timpul văi?
cui îi vei plânge, ca un prunc de-o zi
printre sughiţuri, taine şi regret?
de câte ori căpruii tăi zglobii
vor adormi pe-al resemnării piept?
eu te aştept, întoarce-te cât sunt
pe buze port ciorchine de sărut
braţul grăbit să-ţi fie iar veşmânt
îl tai, îţi jur, de crezi că nu te-a vrut!

întreg

vom exista atât cât ne iubim
până să fiu, nici nume nu ţi-am fost
trecutul pare mai curând un film
e inutil să ne luăm vieţile la rost.
în jumătăţi de lumi ne-am irosit
întregul unui vis , nu mai puţin
acum e timpul nostru mult râvnit
nu te opri, hai să-l trăim din plin!
să ne iubim mai mult decât vom spune
reîntregiţi din jumătăţi de lume.

întrebare

trecând prin viaţă, tot ce las în urmă

pe lângă fapte, fie-mi cu iertare,

e un cuvânt, că vorba mi-e stăpână,

să fii om  azi, e ca o lumânare?

de arzi puternic, dăruind  lumină

e bine unora, celor ce le zâmbeşti

dar multe muşte-n jurul tău se-animă

şi-ajungi osândă, zmeu chiar, din poveşti.

de arzi cuminte, lin trecând prin viaţă

nu-i nimenea să creadă că ai fost

ochii străini te văd ca pe  o zdreanţă
tocmai acei ce-ţi cer un adăpost.

ar fi cel mai din urmă fel de-a trece

prin timpul tău, contur unui domol

pierzând şi tu regatul unui rege

dând viaţa toată  pe un dor şi-un gol.

dară, întreb, ca simplă lumânare,

cum să m-aprind? frivol, domol, vâlvoi?

ori luminând o viaţă-n închisoare

un trup de ceară, cu sufletu-mi sloi?

cuvinte

am scris de-atâtea ori atâtea rânduri

şi mai nimic în ele n-aţi văzut

erau, pesemne,noduroase scânduri

din care, mult mai bun, un pat mi-aş fi făcut.

dar vreau, acum , la un final de clipă

(că numai clipa o avem mereu)

să iscălesc, fără să port vreo pică,

toate ce-am scris, în care n-am fost zeu.

ci doar un om, cel dintr-un rest de lume

o adiere nu mai mult de-un ceas

trăire încalcită-n semne,urme,

în  litere dând sufletului glas.