doar omul

Oceanul, fără râuri , rămâne doar pământ
pământul, fără iarbă, devine doar cuvânt
cuvântul nerostit e punte spre uitare
uitarea-i ce se-alege din tot, fără valoare
valoarea o măsoară doar omul în cuvânt
iar omul, plămădeală din apă şi pământ
calcă pe tot ce-i sacru, prezentul i-e avânt
uitând că existenţa e doar o noţiune
când lasă la tot pasul doar praful dintr-o lume!

nu ştiu

 în ce cuvânt să strig
ce nu mai pot
şi în ce limbă dorul mi-ar avea ecou?
de câte ori să pic,
în ce genunchi?
de câte ori să mă ridic din nou?
în ce culori să vadă ochii mei
un asfinţit
ce-i de culori pustiu?
în ce fel să-ţi mai fiu
eu care-am fost
(cum spui)
şi plus şi minus infinit ?
 nu ştiu!

contrast

să spun, nu mi-e uşor, las urmă
de câte ori alerg să fug
iar alergarea ce mă curmă
e bâlbâiala ce-o îndrug.
absurd contrast de sentimente
sfârşeşte zilele pe rând
delir de gânduri, puf şi pietre
strigăt de mut, oftat în vânt!
înaintez, oricât aş bate
pasul pe loc, greu de-amintiri
răsuflu-a viaţă cât se poate
ca un balon prin trandafiri.
dar cât respir, e loc de mâine
chiar dacă mâine e doar vis...
cum să mai sper într-o minune
când azi abia de cred ce-i scris?

ecouri

în câte feluri nu s-a spus ”destul!” ?
mi-e greu să cred că s-a omis vreun fel
şi, totusi, cine-a auzit ecoul lui?
poate pustiul...sau, de-un timp, nici el!
atunci, de ce să-l strig eu, azi, în van,
când nu-s urechi prea plinul să-mi audă?
dar cum s-auzi când viaţa-i un vacarm
în care suflete vorbesc o limbă mută?
şi-apoi, de strig, la ce-mi ajută, oare?
doar nu-i destin înduplecat de-un glas
cum nici furtuna nu slăbeşte-n pas
când tună cerul a destul ce-l doare.
mai bine tac şi strâng în pumni seninul
ce nu-i sătul de-al meu cuprins uman
cât am speranţa mi-e de-ajuns puţinul
să-mi conturez un curcubeu în geam .
------------------------------------

(acelaşi gând cu altă formă )

în câte feluri nu s-a spus ”destul!” ?
mi-e greu să cred că s-a omis vreo formă
şi, totuşi, multe,felurile n-au avut ecou...
de ce să strig şi eu,în van, destul ?
când nu s-au inventat urechi să mi-l audă?
văzut-a cineva destinul cu înfăţişare mai hidoasă
decât îmi e cel de acum?
un uriaş fără urechi şi suflet,
cu fălci destul de mari
să poată înghiţi tot universul meu de vise...
un hău în care mi-au pierit pe rând
strigăte multe, mute...
gânduri ce nu văzut-au răsărit, nicicum apus.
destul!
al cui o fi ecoul ce-mi răsună în urechi? (mi-am spus)
eu n-am strigat...să fi strigat însuşi destinul?
delirez...
destul să fie chiar şi pentru el acest infern ?
suspinul lui, o clipă de l-ar auzi,
mi-ar respira sufletul mut şi-ar mai zâmbi...
e timpul meu şi nu-mi va fi
nicicând destul!

amânare

când sufletul ridică trist din umeri
nu-mi ştie pasul încotro s-apuce
cu toate astea, eu, de dus, m-aş duce...
fără-ndoială, ţineri sau reţineri
doar să nu stau pe loc încă o vreme
să nu ştiu ziua când voi fi înfrântă
de albul zugrăvelilor pe tâmplă.
dar tu eternul mi l-ai scurs în vene...

de când în sânge mi-ai ajuns,m-am rătăcit
de lutul ce mă leagă de pământ
dar încă nu s-a spus acel cuvânt
să mă întoarcă-n eul părăsit.
şi, zău, m-aş duce, te-aş urma oriunde
dar sufletul nu vrea să-ţi fie umbră...
chiar de nu-i loc în care el nu umblă,
refuză cu umbriri să te inunde.

deci, cum să fac?
muţesc în gesturi temeri
iar talpa-mi arde, pasu-i de gândac
cum să accept o viaţă-n care tac?

trist, sufletu-mi ridică iar din umeri.