alt anotimp

nu mă trezi
mai lasă-mă visând
o clipă are ceasul cât un veac
şi de-s bogat de ea
spune-mi sărac
nu mă răneşti
împărăţii mi-s gând.
nu mă opri
mai lasă-mă să fiu
mai viu decât speram clipind a fi
ce nu-i ştiut de lume-mi sunt câmpii
în care şanse încolţesc
oricât pustiu.
nu-mi vinde vorbe
vorbele sunt sloi
în universul meu, nici roz, nici gri
lipsit de lipsa zorilor târzii
nu vreau să-ngheţ
în anotimpul Noi.

ninsori

cerul cărunt îşi ninge-nţelepciunea
lumii strigând „tu iartă ce-i trecut”
nor de anafură împărtăşeşte lumea
pământul îmbibat de lacrimă e mut
dar ce noroaie nu-s în astă lume
câte razboaie nu v-au răstignit?
dorinţa de-a mai fi,ca prin minune,
ning-a iertare, ninge...nesfârşit!
eu, fost copil ce n-am uitat vreodată
a mai privi cu mari doi ochi căprui
şoptesc 'mulţam!' zării de om certată
sărut un fulg, iertând orice, oricui.

zăpezi

clipesc a ceartă norii
şi-a uitare
apune cerul într-un pas
grăbit
să-mi fie poate
alba sărutare
finalul ce-l credeam
nehărăzit?
câte ninsori n-au fost
şi vor să fie
de câte ori nu-i iarnă în priviri?
dar astăzi cerul pare temelie
a pierderii de noi...
de ce te miri?
e doar o un anotimp
te-aud a spune
un chip al anului
atâta ...doar un chip
simt, însă, că-i nevoie de-o minune
să fiu şi eu mai mult decât atât.
de-o vreme, însă, port un greu pe umeri
gânduri în care existam noi doi
ne-am scurs în ploi de vis....
acum de numeri
până şi răsăritul e mai des greoi
absurd e ninsul...ducă-se cu lumea
coşmarul alb îmi pare de oţel
de tu-mi lipseşti
şi ţie ţi-e totuna
e prea mult alb în suflet
şi mă tem.
de nu-nţelegi
mai bine că nu-ţi pasă
e grea zăpada noastră
tu mi-eşti frig
doar lacrimi îngheţând de dor
îmi lasă
tăcerea ta...
iertare, cum te  ning?

stăpânul stâncilor

ce nebunie fără de cusur
e visul unui om cu lumi în jur
ce nu provoacă avalanşe-n munti
doar un ecou ca şoapta unor muţi.
nici vulturii n-au aripi pentru el
nici soare nu-i luceşte printre culmi
sunt stâncile- spitalul lui de lumi
bolnave de nimicuri spuse-n vânt
a celor ce din timp îşi fac mormânt
a celor ce găsesc în a trăi
orice, pierzând în noapte zi cu zi.
lăsaţi-i stâncile, nu le înăbuşiţi
în ceţuri, în cuvânt de iscusiţi
lăsaţi-i cerul, nu-l încătuşaţi
cu nori de întrebări, de ploi iertaţi
lăsaţi-i munţii fără primăveri
el e nebunul om uitat de vreri
el e stăpânul gândurilor fără curs
lăsaţi-l, ca bârlogului un urs!
spuneţi-i, dar, nebun, doar nu-l huliţi
e-al lui spitalul munţilor smintiţi
vorbind acelaşi grai nedesluşit
al unui suflet ce s-a vrut iubit.

cuvântul

l-am decojit ca pe o portocală
cu poftă parcă,
poate, cu sfială
l-am dezbrăcat de gânduri şi concepte
muşcându-l crud cu buze prea flămânde să aştepte...
era...să zic, mustos
strânsese-atâta sete
a lumii ce-a uitat cum e să se îmbete
din trupul lui,frumosul prea frumos...
tăcerile aproape că l-au stors
dar nu-ndestul să nu-i mai simt dulceaţa
si mi-e ,de atunci, mai drag decât mi-e viaţa.