spre asfințit

m-am rătăcit odată pe țărmul unui vis
pornind în căutarea a nu știu ce pierdut
și mi-am găsit destinul pe stânci de valuri scris
ori stâncile-s putine ori timpul meu prea scurt.
am plâns o săptămână, am râs apoi hapsân
mi-am zis că-s numai vise și am uitat curând
dar azi mă trec fiorii când timpul, tot mai spân
salută zilnic norii,cu mine doar nu-i blând.
îmi spun adesea-n șoaptă c-a mai trecut o joi
mi-e teamă de absurdul unui sfârsit de-a fi
în lanțuri de mi-aș pune tot timpul dinapoi
ziua de mâine vine doar cât mă pot trezi.
secundă-i viața toată dintr-un etern cernut
chiar de-am știut de toamnă,de muguri și ninsori
din pomul lui, trecutul,nu mi-ar fi dat un fruct
dar și-a hrănit tulpina hulpav de ai mei zori.
în gol se zbate ziua, ca norul revărsat
peste prea mari deșerturi, într-un ocean, un strop
chiar de-am visat că viața e-un drum de timp blocat
eu l-am pășit prea iute uitând că mă ingrop
prin văi  de amintire merg azi ca prin noroi

nu mai visez de-o vreme, în zboruri nu m-avânt
m-am rătăcit devreme, născută-n zori de joi,
cu ochi de întuneric, mă voi numi  pământ .

resemnare

ce bine-i în brațele tale când noaptea
îmi țese prin vise lumi cum n-am gândit
cu fire de timp

smulse-n grabă din pleata
rărită a lunii
în prag de-asfințit.
pe culmi de priviri, de cuvânt despuiate,
prin umbre de treceri
mă pierd uneori…
din suflet zvârl pietre- iertări de păcate -
râd ochii speranței
pe-un umăr de nori
ușor, mă predau unui gând dintre toate
adorm pe-al tău braț , 
mâine fie ce-o fi
sub pleoape căpruii 
au visul cetate
ferită de vântul ce cheamă pustii.
norocul, bătrânul, înfipt ca o poartă
cu vechi balamale ce scârțâie surd
e doar o monedă de sorți aruncată
cap, pajură?
tac
și el tace demult.
întind câte-o gleznă; pocnește din oase
o veche dorință de viață ce nu-i;
dar astăzi  în brațele tale miroase
a ierni timpurii cu parfum de gutui
mai stau doar un vis,
înlesnește-mi dormirea,
e ultima oară când fug de o zi
din bratețe tale îmi smulg rătăcirea
de mâine, trăind, mă învăț a muri.

goluri de cer

mai toată viața m-au urmat furtuni;
prin ploi de reci cuvinte am pășit .
m-au biciuit
rafale de minciuni
și fulgere în suflet m-au lovit.
speram în soare,
zâmbet și culori...
al cui e cerul ăsta pământiu?
mereu mai greu,
mereu mai plin de nori...
luați-mi cerul,
nu mai vreau să-l știu!
că-mi va rămâne-apoi

un gol bizar
și liniștea va țese pânze-n gând ?
măcar nu voi mai crede

în zadar
într-un senin ce nu-mi va fi nicicând.

flori

la fel și-n lume,
ca pe drum,
trec toți mânați de-o soartă...
de mă opresc,
par un nebun,
dar mai opresc o dată!
sunt bănuit de slăbiciuni,
dacă salut în șoaptă,
smaraldul câmpului - minuni
ce sufletu-mi desfată.-
cum sa le spun c-am auzit
un spin strigând că moare
că nu-i de nimeni îndrăgit
și nu-l cred norii floare?
s-a tănguit deunăzi
de viața-i veștejită,
până i-am spus „ oricum ai fi,
de glie ești iubită!
aminte ia că poți să crești
în orice colț de tină!
cât ai petale, floare ești,
nu-ți căuta vreo vină!„
zâmbesc de-atunci oricărui spin,
în fuga mea prin lume
și mai preschimb câte-un suspin
în flori de-amărăciune.

nesoarta

eu nu ţi-am fost devreme,
nici tainicul târziu!
de ţi-aş fi fost o clipă şi tot eram mai mult
dar eşti pustiu de mine,
de vis şi mai pustiu;
nu-s nici măcar o toamnă, prin care ai trecut.
nu m-ai primit în suflet
nici cât pe un oftat
ţi-ai ridicat cetate din gânduri şi tăceri
iar cerul tău de doruri
mi-e mie prea înalt
şi nu-s de fel un vultur cu ochi de temniceri.
mi-e inutilă ziua
şi noaptea de prisos
cât mă priveşti de parcă n-aş fi sau n-ai habar
zadarnic mi-e surâsul,
de suflet tot mai stors
eu nu-ţi voi fi, iubire, decât un gând hoinar.