amar

Că tu mi-ai construit fântână

din care sufletului însetat

i-ai dat să bea

o vreme  bună

e-adevărat

nu uit

dar ce păcat

că cerul apei

din senin

nu oglindeşte gândul de-altădat

cu  stropul vorbei

de pelin

chiar şi izvorul l-ai contaminat.

decizii

spre a mai fi
iert orişice secundă
ce, fără tine, s-a lăsat trăită
râu de uitări
trecutul mi-l inundă
pe malul vieţii
să mai fiu zărită

spre a mai fi
îngenunchez cuvântul
la colţ de vis
pe coji de nopţi necoapte
compun tăceri
să nu-mi cunoşti urâtul
şi mă ascund în umbra unui “poate” .

nu-i vina ta!

nu-i vina ta
nu-i vina nimănui
că mă grăbesc spre timp ce încă nu-i
ce unii viitor îl denumesc
doar eu nu-l văd ori poate nu-ndrăznesc
să-l întrevăd
cât simt că nu-l trăiesc.
nu-i vina ta
şi nu-i a nimănui
că  fac un pas în minus dar destui
cât să înaintez
deşi cu orice pas
tot anulez un timp ce mi-a rămas
scăzând din bruma vieţii ceas cu ceas.
nu-i vina ta
chiar nu-i a nimănui
că n-am puteri să dăruiesc oricui
din tot buchetul timpului un fir
să fur din al cuvântului potir
câte-un sărut,
atingeri de zefir.
nu-i vina ta,
nu-i vina nimănui
că-s eu cum sunt şi lumea mi-e căprui
cât pământiu mi-e pasul netihnit
şi că visez mai mult decât un vis
că mi-e cuvântul grai neînţeles
nu-i vina ta
am propriul univers
şi tot nu ştiu sa-l cânt ca mierla-n ploi
cât nu vom fi mai mult de minus doi
n-ai cum sa ştii
eu, da! nu-i vina ta
doar eu port vina de-a inexista.

necântec

azi mi-a zâmbit 

un stol de rândunici

chiar şi un bulb de ghiocel buimac

şi-a ridicat privirea din pământ

şoptind că-i timp de cânt

numai eu tac

aş îndrăzni să spun şi eu ceva

dar viscol sunt şi ger şi vreme rea

cu ierni pe umeri şi troieni în gând...

mi-s paşii trişti

cât primavara mea
nu e aici
altundeva pictează înfloriri
pe alt pământ se zvântă-n răsărit
te-aş întreba, iubire, mai exişti
ori m-ai uitat captivă-n amintiri?
privind cu jind mieluţii brumării
mai lăcrimez un fulg
dar ce-am gresit?
cât soare crezi că vreau
de nu mai vii?

speranţe

mi-am văruit pereţii închisorii

cu amintiri din ce visam odată

n-am pus ferestre, nici n-am zis culorii

să măsluiască vremea ce mi-e dată...

de-a fost mai gri, am înghiţit cu noduri

şi am iertat tot ce n-a vrut să-mi fie,

în aşteptări m-am cocoţat, ca-n poduri

şi am zâmbit ca soarele-n câmpie.

când alb mi-a fost  un timp, ca o mireasă

îmbrobodită în nespuse visuri,

am parfumat o lume cu mireasmă

a fericiri ca stânci fără abisuri.

dar am căzut ades, sub tălpi de lume,

când  negre adevăruri m-au lovit 

însă mai sper ca. într-un timp anume,

să mai exist...ştiind ce am simţit,

aripi mai am şi n-am uitat plutirea,

ce zbor ? ce timp? ce zări m-or aştepta?

dar nu deschid doar geamuri, ci privirea...

ştiu că voi fi cât timp mai pot visa!