mulţumire

mi-ai văruit pereţii zilei în calvar
râdeau pe-un ram de mucegai
priviri umbroase
ca într-o plasă de păianjeni flămânziţi
mi-am prins, crezându-te,
aripile-n angoase.
aveam să fiu gustarea morţii la dejun
curgeau sfârşiri în vene,
amorţiri în oase
cum de-am crezut în tine, n-aş putea să-ţi spun
dar nu mai pot s-ascult
motive languroase.
vei fi trecut...
paşi pe un drum înnoroit
n-am să-l merg iar
chiar de-o să ţin ritmul în loc
au fost prea multe, mult prea grele de grăit
de-mbrăţişez tăcerea,
e tot ce-ţi recunosc!
nu-i alt cuvânt să-l spun atât de cert:
eşti singurul sfârşit ce nu-l regret!