despre mine

Fotografia mea
Piatra Neamt, Romania
'când iubeşti, Mâine e prea târziu...'' Oana Ostafi

Totalul afișărilor de pagină

vineri, 2 ianuarie 2015

de-ale vieţii

va trebui să cad iar în genunchi
să-mi uit secunda şi cu ea tot suflul
ca în ai sufletului plini rărunchi
să îmi îngrop tăcerea şi năduful.
să cad în mine, să mă prăbuşesc
luptând apoi cu iadul ce ma-njugă
să mai strivesc din demonii ce-i cresc
cu întuneric neînvins prin rugă.
va trebui să cad şi să mă doară
cu oasele şi gândul şi-a lui trudă
ca sufletul să-mi dea pe dinafară
să nu-i mai fie trupului doar slugă
va trebui să îmi zdrobesc preaplinul
să-mi ardă talpa-n fierbinţeala lui
numai aşa voi mai zări seninul
şi linul clipei, chiar şi-atunci când nu-i. 

cer

te cer, cerului, te cer
zilelor pustii de ierni
câmpului muţit de ger
muntelui privind de sus
flacăra dintr-un apus,
vorbelor ce nu le-am spus,
timpului ce ni s-a scurs.
te cer, gândului, te cer
clipei ce se-mbracă-n ieri
verdelui din primăveri
şi absurdelor tăceri...
te cer, visului, te cer
fii un azi ce mi-ai fost ieri
fii şi mâine un alt azi
înger ce n-ai cum să cazi
tu necaz, tu bucurie
fii tot ce n-ai fost să-mi fie
numai fii
din nebunii
acel fel de nebunie
ce mă-nvie
şi-o tot cer.

furtuni

o,suflet, încărcat de praful vieţii,
de visuri însetat, de drum uitat,
ce aspre vânturi, palme-ale tristeţii
mi te-au bătut pân-ai îngenuncheat?
suflete fără zori de-o zi senină,
ce mal abrupt de valuri înjunghiat
aşteaptă o corabie să vină
când şi speranţa l-a abandonat?
o, suflete, a timpului epavă
cine să-ţi vadă vechi catargul drept
când de rugini eşti plin ca de otravă
şi nu-i ocean să te mai poarte-n piept?

ultima rugă

blesteamă-mă, acuză-mă
şi uită!
am fost enorm, n-am fost destul,
nu mai contează
am fost orice, oricât, oricum, oriunde
iubire, aripi, cer
pământ,
simţiri
dar nu am fost tocmai acel destin
ce firile  vor să-l atotcuprindă, să-l inunde.
cum să-ţi mai spun?
te cert, te iert, mă ceartă pân’la rugă
acuză-mă, blesteamă-mă
dar uită!

Vindecare


devreme ce m-am împăcat cu mine
nimic nu mă mai poate tulbura
vântul e vânt,
moartea e moarte,
ziua
e doar o altă zi, nu altceva.
tăcerile sunt altfel de cuvinte
ce nu le-auzi
dar le-nţelegi deplin
în felu-ţi sibilin
calci pe morminte
cicatrizând o rană cu venin.
de-o vreme mă aud mai clar pe mine
şi glas dau sufletului mut
ascult...
dar toţi uităm,
uitaţi orice minune
doar gânduri putrede mai scârţie-a trecut.
de ce uităm?
poate pentru că doar uitarea
e-acel suspin a tot vindecător
ce mai învie zâmbetul
- iertarea
trecututului, de zori nimicitor...
devreme ce m-am împăcat cu mine
nici de trecut nu vreau să ştiu,

doar zbor.

iubind


ajunge! cred c-am suferit destul!
de când mă stiu, de când mi-aduc aminte
am fost copil, cuminte şi credul
şi am zâmbit destinului fudul
şi am luptat, crezând că-l voi înfrânge.
dar îmi ajunge! azi refuz să-l cred
şi nu mai vreau să-i mai ascult porunca
prea multe am iertat, prea multe iert
el mereu  trece, nu-mi ascultă ruga
greşesc şi plâng, dar nici el nu-i corect.
ajunge! cred că-i timpul să schimb tot
bluza şi clipa, zbuciumul, declinul
în valul vieţii chiar nu ştiu să-not
cum nici nu ştiu să îmi înving destinul
dar să îl schimb, iubind, încă mai pot!

realitate

m-am dus în mine să mai văd ce fac
şi cum m-am îngrozit văzând murirea
e toamnă, ştiu , dar cât de ruginie
aveam să fiu fără a-ţi şti iubirea...
şi câte frunze, gânduri fără tact
cădeau în dansul timpului răpus
nu era ceas de răsărit, nici de apus
doar visul meu la toamnă condamnat.
iar  sufletul, floare de-un verde brun
avea petale dantelate-n brumă
nici urmă de trăire, nicidecum
numai cenuşă, de foc, nicio urmă.
după un timp, am deschis ochii mari
şi-am zgâriat  granitul de tăcere.
cum să intreb  de m-a atins  târziul
când parcă-s cea mai bună soră cu pustiul?

artă

ce simplu ne  jurăm  iubiri de soi
diminuând eternităţi  şi zboruri
cuvântu-i zeu,dar când tăcem în doi
mâine-i apoi şi pierdem din ecouri.
ce scurt mereul nostru, tot mai scurt
ori uită el ori noi uităm de toate
iubirea ce-o jurăm nu-i o cetate,
e o părere, gând...nimic mai mult.
de ce  iubesc iubirea celor muţi,
ce nu îşi jură simţurile-n şoaptă?
priviri şi fapte, gesturi ... mută munţi
iubirea pură e un fel de artă.

simplu


cred că-i mai simplu
să îţi spun că te-am iubit
decât să bântui printre gânduri nude
şi în metafore să-nvăţ a îmi ascunde
toată simţirea
ce m-a nimicit.
cred că-i mai bine să îţi spun cinstit
că viaţa toată o rezum
în clipe
în rest, doar repetiţii de risipe...
tot ce am fost,
am fost cât am simţit...
e mult mai simplu să îţi spun că te-am iubit!

erori

ne-am cunoscut
dar n-am ştiut să ne cunoaştem
şi ne-am privit
nici n-am ştiut să ne privim
eram străini
acum suntem şi mai străini
unul de altul
doi inşi prinşi într-un schimb de verbe
fără timp
uitaţi în sala de-aşteptare-a unui ieri

nu ne-am iubit...
doar am crezut că ne iubim
ca două şoapte subţiate de tăceri.

zâmbet


cu cât sunt mai frumoasă
mă ascund
în liziera ultimului gând
din primul ceas
tăcând nepământesc..
cu cât zâmbesc mai mult
mai mult mă tem
de infinit
de treceri
de infern.
cu cât iubesc mai mult
mărturisesc
sunt rodul timpului
din care cresc încet...
mă  scuz
în frumuseţi de-un anotimp
spuse în şoaptă de un trist  poet.
secundelor un zâmbet
dau la schimb
şi mint că nu am suflet
să-nfloresc.

destin...

ştii, drumul către tine nu-i un drum
nu are margini, nu-i pământ, deşert
nu are pietre, urme...e absent
şi, totuşi, e un drum ce-l merg acum.
vezi, drumul către tine mă parcurge
pleacă din mine, din ce-mi amintesc
nu e nici drept, nici strâmb, nu stă, nu curge
e felu-n care simt când te gândesc.
ştiu, drumul către tine e destin
nu are niciun semn de îndrumare
te pierd şi te găsesc la o răscruce
dar paşii-mi sunt dovezi că-ţi aparţin.

perspectivă

în noapte, pasărea, zburând, timid întreabă
înaltul stăpânit de adormiri
cum pot, cu nicio aripă întreagă,
să zbor în lumi ce nu ştiu de-asfinţiri?
în zori, o altă pasăre beteagă,
stând pe un gard, seninul salutând,
acelaşi gând o trece şi, degrabă,
se miră... cum să mor
şi-apoi, în zori , să cânt?
când, în amiază, soarele-o dezmiardă
a treia pasăre, în umbra unui geam,
strigă din colivia-i colorată:
eu aripi am,
dar cânt mereu şi mor
şi iarăşi mor şi cânt ,
pentru că eu...
eu zbor numai visând,
numai visând...

deşert

îmi vor fi nori şi cer si lună
şi-atâta groază de nimic
dar nimeni nu va fi să-mi spună
stai liniştită, nu-i sfârşit.
cred că voi râde ca la teatru
când inima îmi va striga
'nebun e cel ce încă speră,
când nu mai are ce spera'
dar, poate, în ungherul vieţii
un ultim suflu tot găsesc
ca râsul să nu-mi fie cântec
de tristă lebădă, firesc.
oricum, suntem nebuni cu toţii
ca un mănunchi de buruieni
ce cred că stăpânesc deşertul...
doar că ne spunem pământeni.

dorinţe

aş fi vrut să trăim două vieţi, poate trei
fără vorbe prea multe, fără doruri şi ger
aş fi vrut să ne fim unul altuia zmei
să luptăm pentru tot ce e-n noi efemer
aş fi vrut să fim altfel, doi poli reuniţi
să iubim antiteza dintre minus şi plus
să ne ştim pe de rost, şi nebuni, şi cuminti
să ne fim pe un cer răsărit şi apus.
aş fi vrut...însă viaţa are palme de dat
arătând că îmi eşti şi că-ţi sunt cum nu vrem
şi din tot ce-aş fi vrut se va scrie ciudat
o poveste absurdă, un soi de blestem.

a fi sau a nu fi...

m-am împrăştiat ca un puf de păpădie împrejur
pe niciunde
peste tot şi fără vreun folos
crezând că trăiesc
crezând că-i sensul meu de-a fi
crezând...
azi mă adun trăindu-mă
aşa, simplu si frumos,
din resturi de lume
din urme
din nimicuri aruncate pe jos.

puteam jura cândva că viaţa e ceea ce simţeam
vedeam
juram
vibrând pentru tine, pentru ei, pentru voi, pentru fiecare
niciodată pentru mine
fără milă de întreg.
m-am înjumătăţit, m-am mărunţit
am învăţat să cred necrezutul
să iert neiertatul
să uit neuitatul
să pierd, să mă pierd si m-am pierdut de mine.

dar nu-i târziu, sper că nu-i prea târziu
să mai privesc un răsărit în ochi
cu ai mei ochi ce-i seamănă aievea
să nu mai fug, oricât de rece-i vântul 
ce îmi sărută pletele-ncâlcite de-aşteptări...
de necuprins să nu-mi mai fie teamă....
de pustiu...
ştiai că mă-ngrozeşte infinitul 
gândind că niciodată nu-l voi şti de-ajuns?
că veşnicia e un lup ce-nghite 
nemestecate zilele pe-ascuns?
am preferat tot timpul efemerul 
ştiind că nu poti fi nemuritor.
dar am aflat cum e cu nemurirea
eu, muritor de când mă ştiu fiind,
am învins efemerul
cu zâmbetul copilului senin...
carne din carnea mea
sânge din sângele meu
vis cu braţe ce mă înconjoară...

de-un timp zidurile sufletului meu respiră viaţa
în beciul gândurilor mele e lumină
iar ziua a uitat să-mi socotească orele într-un cadran.
acum trăiesc un infinit de veşnicii într-o secundă
copilul meu e fericit
zâmbeşte,
deci exist!

alegere

şi de-ar fi să mă duc, să tot plec nicăieri
pe un drum fără tălpi, fără timp de iertări
ce s-arunc, ce să ţin într-un suflet de om
ce să iau, ce să uit, care noapte s-o dorm?
dac-ar fi să renunţ l-astă viaţă de-acum
ce să plâng, ce să las, ce pământ, ce salcâm?
cui, pe drumul de-o zi, cu senin ori furtuni
cui să spun că mi-e dor şi de -o zi grea de luni?
şi de-ar fi când mă duc să nu fie un drum
să nu fie trecut, mâine nu, nici acum
cărei clipe din toate să-i ridic un altar?
cea dintâi e în urmă, cea din urmă-i coşmar...
orice- ar fi, mă voi duce, ca o umbră de nor
cu pământ şi cu ape, ciocârlii şi izvor
toate ce mi-au fost frate, soră, mamă, copil
amintiri vor fi toate, ca o zi de april.

din ce-am fost mă iau lumii doar pe mine şi- atât
nu sunt mult din puţin , doar puţin din cel mult!

plinuri inutile



am îmbrâncit c-un gând strâmb o speranţă
fie de-acum căzută în genunchi
ea mi-a zdrobit ultimul pic de viaţă
de nu mai ştiu cum să trăiesc de-atunci...
i-am pus căluş la gură să nu strige
la fel cum mie zilele mi-au pus
să nu mă-ncred în vise, nu-şi au rostul
şi nici puteri să schimbe soarta nu-s..
i-am legat ochii cu tăceri amare
să plângă oarbă, mută, cum am plâns
spuneaţi că ultima speranţa moare?
să moară, dar, cu tot ce-n ea am strâns.
visezi şi speri, dar nu trăieşti la timp
o zi, un an, o viaţă... şi te duci
din plinuri de nimic primite-n schimb
rămâne praful pe o cruce, printre cruci.

bloguri vizitate

Translate