luni, 12 iunie 2017

spre asfințit

s-a mai pierdut un suflet pe țărmul unui cer
orbit de diafanul speranței fără ceas
mi-am spus că-i imposibil... acolo vise pier
când noaptea-mi pune lanțuri la fiecare pas.
de ce-am crezut că-s pleoape de soare ce deschid
porți către-o nouă lume, o lume de simțiri ?
de ce-am privit neantul de taine ce divid
din veci, zori de-nceputuri în arsele sfârșiri?
o zi mi-a fost trăirea , e tot ce am avut
chiar de-am știut de toamnă,de muguri și-nflorit
din rodul lui prezentul n-a vrut să-mi dea un fruct
doar și-a hrănit tulpina din mersu-mi poticnit.
ești suflet, gol de mâine, ca norul ce s-a scurs
peste prea mari deșerturi... n-ai fost decât un strop!
doar ai știut că drumul te poartă spre apus
dar tu, tu ai mers iute spre margine de tot.
s-a mai pierdut un suflet într-un abis de zări;
doar coapse de-ntuneric și trup de lut voi fi 
 prin văi de amintire voi presăra uitări 
 apoi, clipind a noapte... de tot voi asfinți.