marți, 28 februarie 2017

mlaştină

voi, gânduri nisipoase, când v-aşterneţi?
pe când în zâmbet vă veţi odihni?
de vise şi de zboruri, nu vă temeţi,
sunt amintiri din ceea ce-mi va fi
când tulburi sunteţi, ochii mei, ca cerul
umbrit de nori în stoluri cenuşii
pierdeţi sclipirea stelelor, eternul
se prăbuşeste-n lacrimi pământii.
când norii strânşi sub pleoape dau în ploaie
spălând obrazul de senin uitat
se scurg regrete, numai colb şi zoaie
iar sufletul bălteşte înecat,
aluviuni de temeri fără minte
se tot depun şi într-o bună zi
nu-mi va ajunge marea de cuvinte
să-l pot salva...o mlaştină voi fi.

până atunci

aveai aşa un fel de-a mă privi
de mă pierdeam, uitând şi cum mă cheamă
dar tu, ca un stăpân peste câmpii
zâmbeai tăcut, fără nici pic de teamă.
simţeam adeseori că par un scai,
o buruiană smulsă de copite
dar ochii tăi struneau şi zece cai
cu o privire ce n-o şterg din minte.
păreai un zeu şi eu umilă sclavă
atât de mult iubeam fără cuvânt
însă cum firea mi-e de fel beteagă
n-am îndrăznit să-ţi spun că-ti sunt pământ.
iar anii au trecut, cu ierni şi ger
cu primăveri ce-au înflorit tăceri
şi umbre au ascuns al vieţii cer
sub care te iubeam fără să-mi ceri.
acum târziul mă înfruntă crunt
chiar de regret, regretul nu-mi ajută
dar îţi dedic un ultim legământ

că te-oi iubi până mi-e vorba mută.