voi,
gânduri nisipoase, când v-aşterneţi?
pe când
în zâmbet vă veţi odihni?
de vise
şi de zboruri, nu vă temeţi,
sunt
amintiri din ceea ce-mi va fi
când
tulburi sunteţi, ochii mei, ca cerul
umbrit
de nori în stoluri cenuşii
pierdeţi sclipirea stelelor, eternul
se
prăbuşeste-n lacrimi pământii.
când
norii strânşi sub pleoape dau în ploaie
spălând
obrazul de senin uitat
se scurg
regrete, numai colb şi zoaie
iar
sufletul bălteşte înecat,
aluviuni
de temeri fără minte
se tot
depun şi într-o bună zi
nu-mi va
ajunge marea de cuvinte
să-l pot
salva...o mlaştină voi fi.