luni, 24 septembrie 2012

omul


întors cu spatele la toţi,
uşor adus,
cu umeri apăsaţi de întristare
şi ochii înroşiţi de mult apus
nu zici că-i om, ci doar o arătare...
de şi-ar întoarce chipul un minut
să mai privească ce-a lăsat în urmă
s-ar preschimba şi cerurile-n lut
atât de grea-i privirea lui păgână.
născut ca orice om,
cu un destin
avea să fie cununat de zâmbet
dar a gustat din cupa de pelin
iubind un chip abandonat de suflet.
e mult de-atunci 
dar nu s-a vindecat
şi va mai plânge încă multe veacuri
că nu-i nimic mai greu de îndurat
ca a iubirii rană, fără leacuri.
îl văd de-o vreme parcă tot mai des
mereu pe drumul fără revenire
îl recunosc uşor,
doar după mers,
e omul ce-a crezut într-o iubire.

7 comentarii:

  1. s-ar putea ca tu să chiar exiști,,,Mirela.

    RăspundețiȘtergere
  2. Interesant procedeu de proiecţie a unor stări interioare asupra unei persoane anonime.
    Poem reuşit şi prin tonalitate şi prin mijloacele tehnice (rimă, ritm etc). Felicitări!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc,Daniel! Se pare ca esti nu doar un cititor ci si un bun observator, atent la detalii. Ma bucur sa te intalnesc pe-aici.

      Ștergere
  3. Cu oameni ca tine, inca mai avem sanse, ca neam.Multumesc!

    RăspundețiȘtergere