miercuri, 20 iulie 2016

ţie

nu-i rid să nu ţi-l ştiu
nu-i zâmbet
să-i fie ochilor străin
oricât ar fi de-ncercănat,
ascuns de gânduri.
de nu-mi vorbeşti,
ghicesc ce ai de spus.
pasul adus
ţi-l veşnicesc în rânduri.
nici nu rosteşti
şi simt tot ce tu simţi
parcă te-aş sti de la-nceputul lumii.
dar să nu pleci
că voi fi rămâne lut
sub talpa căruia-ţi vei săruta străbunii
.

sâmbătă, 16 iulie 2016

orb

lung tricoul şi-al lui rând
dar mai lung e al meu gând
ce cuprinde ore-n şir
când în doruri mă deşir
ca un fir sărit de aţă
ca un ceas
gong după gong
plin de vorbe nezicânde
într-un gol de vorbe sec 
şi de râsuri oarbe, surde
şi de vremuri goale-n cot
ce mă dor 
când mă socot
că nu-i viaţă, ce mi-a fost
de mă cerne pe de rost
timpului şi-al lui secund
căruia mă plec şi plâng
zi de zi, seri, dimineață 
şi de uit, uitând de viaţă
amintesc de-un orb prin ceaţă
când de tine mă lovesc
chiar de jur că şi-n blesteme
tot pe tine te iubesc!

clipe

abia ce înflorise primul tei
când sufletul îmi colinda nebun
prin timpuri, încrezându-se holtei
deşi, tocmai păşea pe-un ultim drum.
zâmbea un soare, albi colţi de rechin
iar vântul şuiera ca un blestem
Sufletu-mi, colb dintr-un abrupt destin
Se īncurcase-n vise încâlcite, ghem.
parcă i-aş spune: ieşi din amalgam!
dar cât surâs îi vântură în plete
şi cum doar zâmbetul e tot ce am 
mi-e teamă să-l opresc, să nu regrete.
iar teii înfloreau ca buimăciţi
din aşteptări zvâcnind mir de simţiri
cum să le strig picioarelor : opriţi!
când paşii mei dau vieţii înfloriri?

deşert

oameni buni, cât în lume, sunt minuni sub tăceri 
tot atâtea, în vorbe, sunt povești despre ieri 
și oricâte aș spune, nimic nou n-am de spus 
în cuvinte curg veacuri, în minut veacu-i scurs. 
dacă spun 'm-am născut', câți ca mine n-au zis ?
dacă strig 'm-a durut', câți au plâns, câți n-au râs ?
și de scriu un cuvânt, fie el cel mai greu 
câți n-au scris rămas bun, de când timpu-i ateu? 
de vă spun că rămân, cât și cine tresare 
când a fi nu-i nimic, într-o lume-aşa mare? 
zic să port, asortând, în priviri doar tăcerea 
doar fac lumii un vid, îndeajuns cât durerea 
ce mă macină azi, ce mă sfarmă că sunt 
tot ce sunt, o fărâmă, cât un pumn de pământ
și închei, mulțumind, că exist,cât mă ştiu
râu, în marea de oameni, alt deşert în pustiu.

realitate

ce-am înțeles, trăind ani buni din viață?
simplu! nu-ți poți permite luxul de-a fi tu.
de ai curaj, creier la purtător
ești fără haz ori ai prea mult umor
ori te-ai trezit în altă dimineață...
se cere mult, chiar totul, fără schimb
darul cel mai de preț fiind chiar propriul timp.

de îndrăznesti să ceri pe cât poți da
ori ești hulit ori karma îți e rea
nu vezi în ce lume trăiești
esti umbra lor
a celor ce n-acceptă concurența
şi mai cutezi să construieşti un ţel?
te mai întrebi ce face providența?
ei, bine, nu-i prezentă la apel !
norocul e un vagabond și el
și timpul trece...
faci ce faci, te-nveți
cu ochii reci, cu inimile seci
și, mai presus de toate-nveți să taci
și, vrei, nu vrei, de sine te dezbraci.

credeai că-nsemni mai mult decât atât?
uiți în ce lume aspră te-ai născut,
unde nu-i chip să vrea logica ta
unde nu-i loc de zâmbete și vis
renunţă să cutezi că ești mai mult
decat o oaie-n turma oilor de muls
pentru cei mulți ce-așteaptă numai lapte
nu gânduri, nici cuvinte și nici fapte!

obișnuiește-te! doar, tu, chiar nu credeai
că ești oglinda unui zeu din Rai
că poți trăi, așa, zâmbind oricui ...
în lumea lor
ești doar marionetă
nebunule, chip desenat în cretă,
un hieroglif pe tabla nimănui .

da, veșnicia s-a născut la țară,
dar dacă tu ai soarta robului
oricât te zbaţi, rămâi doar o mioară
pe pajişte, la botul lupului.
uitând ce om erai, devii o stâncă
iar sufletul, o vale-atât de-adâncă
de nu va mai păşi nimeni  în el
poate doar dorul,  rătăcitor, biet miel.

duminică, 10 iulie 2016

gând

lung tricoul şi-al lui rând
dar mai lung e al meu gând
ce cuprinde ore-n şir
când în doruri mă deşir
ca un fir sărit de aţă
ca un ceas
gond după gong
plin de vorbe nezicânde
intr-un gol de vorbe sec
şi de rânduri oarbe, surde
şi de vremuri goale-n cot
ce mă dor
când mă socot
că nu-i viaţă,când nu-i rost
ce mă cerne pe de rost
timpului şi-al lui secund
căruia mă plec şi plâng
zi de zi, seri, dimineață
şi de uit, uitând de viaţă
amintesc de-un orb prin ceaţă
când de tine mă lovesc
dar mă jur că şi-n blesteme
tot pe tine te iubesc!