duminică, 9 februarie 2014

cânt

ce glumă e viaţa mea toată
şi tac
de treizeci şi şase ierni aspre
de cântec mi-e dor,
de-o iubire ca-n basme
dar sufletul,
bleg interpret fără tact
se-mpiedică-n bâlbe,
de dor cocoşat,
robit de fantasme.
ar vrea să mai spună ceva
ca nicicând
cuvinte ce nu s-au spus încă
dar însuşi cuvântul e-un munte,
o stâncă
ori stâncile, munţii, nu cad
ascultând
o rugă, un vis, o durere, un gând
a iubirii poruncă.
o zi mai închei,
poate ultima zi
un drum rătăcit într-o palmă
îngrop amintiri
ruginite de toamnă,
rugând zeii drepţi să nu uite-a iubi
pe cel mai păgân muritor din cei vii,
un cânt
fără gamă.