sâmbătă, 19 octombrie 2013

o altă zi

în fiecare zi îmi beau cafeaua
greoi prin zorii fumurii privesc
acelaşi aer gri, de-ar fi ţigara
dar e un dor de care mă izbesc
tristeţi mă tutuie ca pe-un coleg
de-o viaţă
şi mă desprind, nor dintr-un ultim cer
speranţa-i dusă-n altă dimineaţă
când ceasu-i sec,nu mai am  timp să sper
tu n-ai să vii, cafeaua-i mult prea rece
tuşesc, mă gâtuie al zilei colier
unde-am greşit? iubirea n-are lege
deci cui justeţe astăzi să mai cer?
înghit în sec, un sec ce încă doare
am multe de făcut, zâmbesc subtil
nu-mi pare rău că viaţa mă întrece
nici nu ma bucur, totu-i inutil.
sunt vie! vie-mi spun?
nu-s rug de struguri
şi nu-i nici strop de soare
să-mi dea zilei muguri!
e toamnă până-n degetul cel mic al lumii
dar ce isteţi îmi par acum nebunii
ca un vârtej de frunze mă ridic
scutur anost nopţi fără rost în ploaie
de-atâta colb, în geamuri văd un pic
zâmbetul zorilor
acoperiţi de zoaie.
c-un gest grăbit,sting într-o scrumieră
un ultim gând,vis întrerupt de-un ceas
pe fruntea încreţită de tăcere
susură trist al amintirii glas
arunc peste un umăr o privire
parcă te văd venind şi parcă nu
un plin de umbre ca o ruginire
mă umple de regrete, nu eşti tu.
te caut ca pe-o şoaptă în tăcut
ca braţul rătăcit în aşternut
viaţa-i o  lista de ' you have to do'
eu, doar un jucător fără  atu.

spăl ceştile de zaţ ca de trecut
şi-nchei o nouă zi fără-nceput!

irosire

gând sinucis în ştreangul unei şoapte
ai vrut să strigi iubirii ce-a trecut
puteai avea acum alai de fapte
înspăimântat de toamnă, ai tăcut...
gând fără grai, păcat de-a ta lumină
puteai, cu un cuvânt, să mă învii
azi, răstignit în vorbe de rutină,
nici amintirii nu-i poţi glăsui.

destine

un negru difuz al tăcerii
sugrumă de strigăt poveri
cuprinşi de sindromul uitării
trăim parc-am fi născuţi ieri.
hazardul e-o glumă nebună
când totul se-ntâmplă cu rost
degeaba eşti lumii  furtună
chiar  norii te ştiu pe de rost.
la fel şi cu viaţa, nu-i glumă,
din tot ce ţi-e timp , totu-i scris
de crezi că-i destinul minciună
trăieşte, s-aud ce-ai de zis!

rosturi

am un talent aparte
de-a mă îndeparta
de toţi cei ce din moarte
m-au ridicat cândva
e ca un fel de boală
cum simt că iar trăiesc
cu gânduri ca de smoală
chipul mi-l zugrăvesc.
sting des în ochi lumina
şi fluier a pustiu
nu-mi poartă nimeni vina,
mi-e felul pământiu.
şi la ce bun doar albul
de n-ar fi negru ioc?
cam cât ar fi catargul
când vasu-i un breloc?
o, deseori, îţi vine
să uiţi că m-ai ştiut
dar, colorând, ştii bine,
cu mine-ai început.

vineri, 18 octombrie 2013

poate

mereu prins între extreme
sufletul n-are răspuns
Da sau Nu- cleşti cu embleme
smulg şi ce n-aveai de spus.
el, de fel, nu cântăreşte
sentimentul în cuvânt
dar se zbate ca un peşte
pe uscatul ce mi-l zvânt.
mut, ca anotimpul morţii,
mi-e răspuns un simplu 'poate'
spune-mi, cum să-i spun Da sorţii
când dă, zilnic, Nu din coate?

sâmbătă, 5 octombrie 2013

motiv

zâmbesc uneori
în amintirea unei amintiri
în culisele unei iubiri
în amăruiul unei amăgiri
sub umbrela unei priviri
în lacrima unui regret
ca şoaptele unui secret
zâmbesc discret,
în palide culori
un curcubeu împrăştiat de nori...
cu un surâs dat vieţii
ca un bir,
tribut al clipei
unui ceas martir.
să nu te miri,
am pentru ce zâmbi
deşi mi-s muşchii feţei amorţiţi
de când nu eşti
şi nu-i nimic în jur ,
ci numai vântul, veşnic trubadur.
te mai găsesc,
aşa cum mi-ai rămas
un gând răzleţ,
un vis rebel,
un pas,
o primăvară, crez,
un câmp de dor,
o aripă întinsă către zbor
cuvânt nezis,
iluzii,
necuprins...
da, uneori, îmi vine să zâmbesc
asemeni unui om ce-a iscălit
destinul ca pe-un vers
şi-adoarme mulţumit
gândind
că-i mult mai mult decât spera un timp
tot ce-a trăit şi n-a închipuit
prin simplul fapt
că s-a ştiut iubit.

greu

încerc să mă desprind de tine
greu!
e ca şi cum
eu, mugur, şi-al meu vis
ne-am rupe
răni pe trup de creangă tu...
şi-am spune Nu
întreg de firi ucis.
crezând că ştiu mai bine
ce-mi va fi
voi înflori alt vis din fulgi de scrum
petalele vor mirosi a dor
culorile
vor fi de rămas bun.
o altă floare,
mucegai şi fum
în care vom ucide paşi din drum.
atât de greu mi-e să mă rup de tine!
îmi vei lipsi,
cum altfel pot simţi
când topeam nopţi în zâmbete senine
şi noi doi, singuri, eram lumii toţi?

revino!

cui vei mai spune toate câte dor
şi câte au sculptat în ochii tăi
lumini din umbre, păsări fără zbor
când în obraji îţi sapă timpul văi?
cui îi vei plânge, ca un prunc de-o zi
printre sughiţuri, taine şi regret?
de câte ori căpruii tăi zglobii
vor adormi pe-al resemnării piept?
eu te aştept, întoarce-te cât sunt
pe buze port ciorchine de sărut
braţul grăbit să-ţi fie iar veşmânt
îl tai, îţi jur, de crezi că nu te-a vrut!

întreg

vom exista atât cât ne iubim
până să fiu, nici nume nu ţi-am fost
trecutul pare mai curând un film
e inutil să ne luăm vieţile la rost.
în jumătăţi de lumi ne-am irosit
întregul unui vis , nu mai puţin
acum e timpul nostru mult râvnit
nu te opri, hai să-l trăim din plin!
să ne iubim mai mult decât vom spune
reîntregiţi din jumătăţi de lume.