vineri, 26 aprilie 2013

sunt!

ce clopote se zbuciumă în zări?
de ce toţi dragi acum în jur se-adună?
nu ştiu să plouă, doar tăcerea tună
în ochii voştri  plini de remuşcări...
trecutul pare viu ca prin magie
sunteţi aici, voi, ce mi-aţi  fost tablou
tu, mamă, şi o lume ce mă ştie
ce v-a întors pe toţi, ca pe-un ecou?
mă bucur să vă văd, dar nu-nţeleg
de ce sunteţi cu toţii trişti? nu pier!
doar mă retrag pe-un munte de tăceri
am obosit  şi chiar  aş vrea să plec.
nu plânge, mamă, ce-ai avea de plâns?
rămân copilul ce l-ai îndrăgit
iar tu, iubire, ce-i că m-ai rănit?
măcar că te-am ştiut şi mi-e de-ajuns.
mi-e dragă viaţa, i-am gustat din miez
v-am pus iubirea zilnic în cuvânt
dar dacă azi nu pot să mai semnez,
de ce mă îngropaţi cât încă sunt?

arderi


nimic nu-i mai cumplit ca-nsingurarea
când ea îţi curmă ultimul răgaz.
un palid strop de viaţă în obraz
e semn că nu m-a cucerit încă uitarea.

nimic nu-i mai tăios ca sfâşierea
în colţii căreia îţi piere un surâs.
când tot ce simţi, în râuri mute-ai stins,
pari doar o stâncă rezemându-şi zarea.

să vezi în fiecare zori un alt apus
mai roşu ca oricare-nsângerare,
să lupţi, să speri că încă nu s-au spus
cuvinte ce-ar mai înlesni o întâmplare.

adorm târziu pe braţe de uitări şi gol
mi-e viaţa zbatere a peştilor pe ţărmuri
înaintez ca paşii în nămol,
cu visul ca un cal strunit de hămuri.

pe fiecare chip e un muzeu
doar ochii au intrarea gratuită
surâsul, mai smintit ca Prometeu,
aprinde focuri din scântei de-o soartă.

de poţi, salvează-mă de neagra întristare
ce-nvolburează gânduri ca pe-o lună
ea mă topeşte ca pe-o lumânare
şi mă frământă ca pe o nebună!

vineri, 19 aprilie 2013

aşteptări


aud ecoul unor amintiri
ce încă n-au trecut prin viaţa mea
văd paşii unui vis fără opriri
e-un fel de a ghici
prezenţa ta.
două pahare se ciocnesc
voios
sunt implinite,
noi am fi la fel
un aer zgomotos
atât de roz
conturul nostru,două vieţi în el.
în cameră plutesc doar puf şi fulgi
fulgi dintr-o pernă amorţită-n timp
într-o cămaşă lungă, plete lungi
eu par poveste şi tu singur scrib.
vezi cât de plin e în cuvinte tot?
şi visele par goale fără noi
de nu va fi să fim, eu te provoc
rescrie soarta pentru amândoi!

mulţumire


mi-ai văruit pereţii zilei în calvar
râdeau pe-un ram de mucegai
priviri umbroase
ca într-o plasă de păianjeni flămânziţi
mi-am prins, crezându-te,
aripile-n angoase.
aveam să fiu gustarea morţii la dejun
curgeau sfârşiri în vene,
amorţiri în oase
cum de-am crezut în tine, n-aş putea să-ţi spun
dar nu mai pot s-ascult
motive languroase.
vei fi trecut...
paşi pe un drum înnoroit
n-am să-l merg iar
chiar de-o să ţin ritmul în loc
au fost prea multe, mult prea grele de grăit
de-mbrăţişez tăcerea,
e tot ce-ţi recunosc!
nu-i alt cuvânt să-l spun atât de cert:
eşti singurul sfârşit ce nu-l regret!

crez


de vorbă la o cană de răstimp
ziceam de gânduri şi de-o lume toată
când, câte-o şoaptă-mi reproşa zâmbind,
răstălmăcindu-mi vorba înnodată:
-tu nu vezi bine, ce-i în lumea voastră?
nu vezi ochii ce-n pământ ţintesc?
spre-a străluci,
şi steaua în fereastră,
sărută nori, călcâie ce-o strivesc?
-eu nu mă plec! ignoră-mi capul drept
nu mi-l struni, ca şeaua pe un cal
eu nu sărut pământul să-l deştept,
când munţi, stăpâni, nu mă gasesc egal!
-vai, cum gândeşti? nu-i oare nebunie
să-nfrunţi furtuni ce frunţi de munţi îngroapă?
eşti doar un om, revino-ţi din trufie
nu-i laudă din tine ce se-adapă!
- îi zici trufie, eu i-aş spune crez
şi nu chem broaşte-n iazul meu de vise
de nu plec fruntea, văd al vieţii miez
de-o plec, văd rădăcini de rugi ucise!
fii tu în locul meu, şoaptă de vânt
încearcă tu să taci ce ai de spus
să vezi cum din surzimi îţi sapi mormânt
să văd cum poţi intra în el cu un surâs!
şoapta atunci, sări ca dintr-un arc
-eu voi fi lumii cât va fi etern
nu mă înving tăceri,vorbe  nici  leac
sunt evadarea dintr-un mut infern!
-cum simţi şi tu, tăcerea mi-e blestem
dar nici cu vorba nu fac nuntă mare
îţi semăn, şoaptă, ce umil te-aştern
dar numai ţie voi să-ţi cer iertare!
te-aş fi strigat dar ce ecou nefast
când cu muţimea lumea te confundă
în tot pământul, cât de lung şi lat
n-oi fi nici eu ca ploi ce tălpi  ce lut sărută!
eu nu te tac, ţin capul sus şi breaz
să-mi plouă norii palme peste faţă
voi înroşi al lumii fad obraz
că nu-i destin să te târăşti prin viaţă!

luni, 8 aprilie 2013

tablou


azi nu te-aştept să vii
îmi fac de lucru
nemăsurat, timpul nu pare lung
să curăţ cerul, zic
e prea albastru
culoarea sufletului de iubire ciung.
azi iau pensonul şi-l înmoi în vise
redesenând întregul orizont
luna o şterg de petele închise
şi conturez un lun
să-i fie soţ.
să-i schimb paloarea
în culori intense
de azi e verde, zic, zâmbind vioi
un lun şi-o lună
ce de-acum vor ţese
din noapte,
aşternut pentru-amândoi.
deci, nu te-aştept...
acuşi tablou-i gata
eu pictor nu-s,
nici pui de Dumnezeu
dar vise am, iubirea mi-e unealta
pe pânza sufletului tu eşti curcubeu.

muguri


nu ştie nimeni să te simtă cum te simt
şi nici absenţa nimeni nu ţi-o plânge
cum eu ţi-o plâng
şi cum adun în schimb
fulgi de-amintiri din ce-am trăit
şi ninge...
nu va fi nimeni
să iubească-atât
numai tu inimii i-ai fost stăpânul.
şi nu voi da pe zeci de-mpărăţii
sărutul tău
ce nu-mi trezea doar sânul.
te voi purta
ca pe-un parfum de mir
ca pe un nufăr într-un lac de broaşte
iar, de acum, eşti altcuiva potir
eu, în cuvânt, mereu te voi renaşte.
nu, nu blestem,
mă bucur că mi-ai fost
şi-atunci când umbra a uitat  de mine
oricând te aflu
tu mi-eşti adăpost
iar gândul rătăcit  plânge-a uimire.

zâmbet


când palma e tot ce primeşti de la timp
zâmbeşte că nu te-a uitat
când visul rămâne doar vis şi atât
zâmbeşte, măcar ai visat!
de-ajungi doar înscrisuri în acte pe-un raft
semnează cu zâmbet hârtii
tu, fir de nisip în furtună de praf
pământului zâmbet să-i fii!