sâmbătă, 26 ianuarie 2013

ecouri


în câte feluri nu s-a spus ”destul!” ?
mi-e greu să cred că s-a omis vreun fel
şi, totusi, cine-a auzit ecoul lui?
poate pustiul...sau, de-un timp, nici el!
atunci, de ce să-l strig eu, azi, în van,
când nu-s urechi prea plinul să-mi audă?
dar cum s-auzi când viaţa-i un vacarm
în care suflete vorbesc o limbă mută?
şi-apoi, de strig, la ce-mi ajută, oare?
doar nu-i destin înduplecat de-un glas
cum nici furtuna nu slăbeşte-n pas
când tună cerul a destul ce-l doare.
mai bine tac şi strâng în pumni seninul
ce nu-i sătul de-al meu cuprins uman
cât am speranţa mi-e de-ajuns puţinul
să-mi conturez un curcubeu în geam .
------------------------------------

(acelaşi gând cu altă formă )

în câte feluri nu s-a spus ”destul!” ?
mi-e greu să cred că s-a omis vreo formă
şi, totuşi, multe,felurile n-au avut ecou...
de ce să strig şi eu,în van, destul ?
când nu s-au inventat urechi să mi-l audă?
văzut-a cineva destinul cu înfăţişare mai hidoasă
decât îmi e cel de acum?
un uriaş fără urechi şi suflet,
cu fălci destul de mari
să poată înghiţi tot universul meu de vise...
un hău în care mi-au pierit pe rând
strigăte multe, mute...
gânduri ce nu văzut-au răsărit, nicicum apus.
destul!
al cui o fi ecoul ce-mi răsună în urechi? (mi-am spus)
eu n-am strigat...să fi strigat însuşi destinul?
delirez...
destul să fie chiar şi pentru el acest infern ?
suspinul lui, o clipă de l-ar auzi,
mi-ar respira sufletul mut şi-ar mai zâmbi...
e timpul meu şi nu-mi va fi
nicicând destul!

vineri, 25 ianuarie 2013

amânare

când sufletul ridică trist din umeri
nu-mi ştie pasul încotro s-apuce
cu toate astea, eu, de dus, m-aş duce...
fără-ndoială, ţineri sau reţineri
doar să nu stau pe loc încă o vreme
să nu ştiu ziua când voi fi înfrântă
de albul zugrăvelilor pe tâmplă.
dar tu eternul mi l-ai scurs în vene...
de când în sânge mi-ai ajuns,m-am rătăcit
de lutul ce mă leagă de pământ
dar încă nu s-a spus acel cuvânt
să mă întoarcă-n eul părăsit.
şi, zău, m-aş duce, te-aş urma oriunde
dar sufletul nu vrea să-ţi fie umbră...
chiar de nu-i loc în care el nu umblă,
refuză cu umbriri să te inunde.
deci, cum să fac?
muţesc în gesturi temeri
iar talpa-mi arde, pasu-i de gândac
cum să accept o viaţă-n care tac?
trist, sufletu-mi ridică iar din umeri.

marți, 22 ianuarie 2013

album


şi când mi-e dor de tine mai tot timpul  plouă...
n-aveai cum să observi
ochii de rouă,
nici toamna ce începe-n primăvară
poftind  la fiecare frunză amorţită,
trezită de un  gând îmbobocit
ca un păcat  ce o va ofili...
până şi iernile dau semne că renunţă
par obosite să îngheţe stropii
prelinşi pe-obrazul slab al fericirii...
azi nu mai ninge ca-n trecut
zadarnic timpul
îndeamnă cerul ne-ncetat să lupte
adeseori se-nchide abătut
în codri deşi de nori
l-aud cum plânge.
nici verile de ieri cu strai de raze
nu strălucesc ca-n zilele de-atunci
poartă de-un timp, în ochii mei, un doliu
veşmântul tern al penelor de cuci.
e mult prea toamnă-n suflet
vrem, nu vrem
plouă întruna
ca dintr-un apoi
din gânduri sugrumate
curg puhoi
tăceri gălăgioase de infern...
de-atâtea ploi o stâncă sângerează
pe ea ne-am iscălit iubirea-n doi.

duminică, 20 ianuarie 2013

detalii


pustiul nu-i nimicul oarecare
ci plinul de amprente şi poveşti
nu e sfârşit,
doar  pod între hotare
spre începuturi ce nu le gândeşti...
tărâmul lui îţi pare gol şi  putred
ţi-e teamă pasului să-i dai avânt
dar rădăcini de viaţă prinse-n suflet
îndeamnă să-i dai ramuri unui gând.
nimic nu ţi-e familiar,
doar multă frică
tot ce ştiai e-al timpului tribut
dar  cum nici bobul de nisip n-abdică
de ce să fii tu, dintr-atât, pierdut?
ridică-te, schiţează paşi în minte
tot ce-i acum e mâine alt  pustiu
tu mergi pe drum
atât cât ţi-e 'nainte
până eşti dună de nisip, fii viu !

miercuri, 16 ianuarie 2013

concluzie


să nu crezi că va fi uşor să mi te scot din suflet!
mintea am reuşit s-o păcălesc
am răsucit cheia imposibilului în uşa
pe care obişnuiai să-mi pătrunzi în gânduri...
deasupra ei am pus un clopot vechi
astfel, de fiecare dată când încerci o revenire,
să te întâmpine cu tânguirea nu-ului din glasul meu
ochii mi i-am ascuns după o grea perdea a resemnării...
însă cu sufletul e altfel de poveste!
odată ce-ai păşit în el
ţi-a devenit culcuş, oglindă, casă...tot
acum mi-e teamă să privesc pe geamul lui,
te-aş regăsi în orice milimetru !
îl stăpâneşti şi nu-mi mai aparţine;
priviri, contur, amprentă, şoapte...tu în toate !
chiar nu am cum să te scot din el...
mult mai uşor mi-ar fi să uit că am un suflet.

luni, 14 ianuarie 2013

altfel de gânduri


nu-mi amintesc să fi durut vreodată gândurile
cum mă dor acum...
le derulam ca pe un film de scurt metraj
fără să-ntreb cine erau regizorul sau scenaristul
cu siguranţă punerea în scenă o realizam eu ( cu sau fără voie) şi un rest de lume, ce-mi era pe rând, coechipier, critic şi spectator...
ori, pentru că subiectul zilei insistă să-mi fie drama,
sper să le pot opri cumva...
detest reacţiile fluide ce-mi şterg toate peliculele
odinioară premiate de suflet cu un zâmbet...
poate de voi schimba decorul,
 chipurile creatorilor de situaţii vor înţelege că obişnuiam să fiu
comediantul vieţii mele...
căci ce-i mai plăcut şi purificator ca hohotul de râs ?
dar cum să-l schimb
când toţi pereţii minţii sunt ca o salină din adâncul frământărilor sufleteşti?

miercuri, 9 ianuarie 2013

Era Adevărului


nu m-aţi secătuit nicicând de vlagă
chiar de-am trăit mereu mai mult în umbră
din caierul tăcerii dându-mi treabă
eu mi-am luat timpul - furcă mult mai lungă.
pe când pe voi vă speria sfârşitul
eu, rabdător, priveam micimea lumii
căci mie niciodată asfinţitul
nu mi-e sfârşit, oricât mai speră unii.
mereu m-aţi pus la colţ, pentru ce vină?
ştiu, glasul meu ades incomodează
dar v-aţi fălit cu palidă lumină
căci nu-i lumină, fără mine, trează.
destul de-acum cu era mincinoasă
e rândul meu să fiu purtat pe braţe
m-aţi izgonit, acum vă fiu pedeapsă
scuzele voastre? vorbe de paiaţe!