marți, 31 iulie 2012

ofertă

cine vrea ochii mei să vadă?
că eu am obosit de lăcrimat
în văzul lor e-o lume-atât de fadă
încât închişi îi ţin neîncetat.
cine-mi vrea sufletul, de unul n-are?
că nu-i un om să dea doi bani pe el;
decât să-l port ca plumbu-n buzunare
mai bine port o mască de otel.
de-i cineva să mi le ia pe toate
îi dau şi-un câmp de vise drept zălog
numai să-mi pot târî pe mai departe
trupul de-atâta neputinţă şontorog.
şi sacul plin de zile i l-aş da
şi carul de-amintiri ce le-am tot strâns
orice, numai de gânduri de-aş scăpa
că prea mi-e fiecare ploaie ca un plâns.

duminică, 29 iulie 2012

erori

 mi-ați spus că pot cu doar un simplu zâmbet
 să-nseninez un chip cuprins de nori
 mi-ați spus că numai sufletul
 preface-n cântec
 tot ce-i în lume trist, uitat de zori...
 mi-ați spus să nu îmi plec privirea-n grabă
 nu spre pământ privind voi mai păși
 dar nu mi-ați spus că totu-i doar degeaba
 de nu voi învăța a prețui
 dramul de suflet ce mi-e dat deodată
 cu prima mea privire către cer...
 l-am destrămat, cumva sunt vinovată
 și lumii nu mai am ce să-i ofer
 l-am irosit, ca vântul prin pădure,
 uitării unui timp de azi, de ieri.
 cum azi și ieri nu vor să-l mai îndure
 mi-e greu să cred că mâine e-n puteri,
 când eu pășesc prin lume fără știre
 și-o lume va uita ce-aveam de spus...
 intregu-mi timp devine amintire
 iar eu, încă o umbră în apus.
 și ce să spun să fie memorabil
 când nu-i cuvânt să nu fi fost rostit?
 m-am cam născut târziu și mult probabil
 într-un răstimp ce-avea numai sfârșit...
 destul acum încerc să fac aievea
 trăiri ce prea mulți alții le-au trăit
 e prea târziu...
 privesc în jur, e vremea
 să nu mai cred, să uit,
 să nu mai simt.
 văd pretutindeni pulberi de iubire
 cenușa unor vechi, demult povești
 un tot îmbrobodit în nesortire
 dar fericirea unde o găsești?
 mi-ați spus că pot trăi de știu simțirea
 mi-ați spus că pot fi mult mai mult de-atât
 mi-ați spus și v-ați intors apoi privirea
azi îmi doresc să nu vă fi crezut.

miercuri, 25 iulie 2012

prăbuşire

Îmi vine să-mi iau câmpii mâine
dar încotro s-apuc?
unde privesc, doar goliciune
şi ofuri de năduf...
Atâtea feţe fără zâmbet
şi pentru ce-ar zâmbi?
când rânced e a al lumii suflet,
la ce bun a mai fi?
Zilnic îmi zic, poate odată,
în nu stiu  care lumi,
voi fi ce-am vrut să fiu, o şoaptă
nu strigăt de nebuni!
O şoaptă, să mă cânte vântul
pe orişice tărâm...
Dar surdă-i lumea ca pământul;
de ce să mai rămân?
Să plec, îmi spun, să plec
dar unde şi întru ce folos
când viaţa pare că-mi ascunde
tot ce ştiam frumos?
Pe unii îi aud spunând
„încearcă să trăiesti!„
am încercat dar până când?
nu-mi par trăiri firesti...
Altii ridică sec din umeri
„nu poţi, du-te atunci!
eu chiar m-aş duce fără temeri
şi-n hăul unei stânci
cum aripi nu mai am  demult
curând m-oi prăvăli
şi uite-aşa, nu stau, nu fug...
de-acum, fie ce-o fi!

luni, 23 iulie 2012

piatra-i piatră

mai bine uită-mă sau mult mai bine iartă
că nu ţi-a fost sufletul meu o daltă
că n-am ştiut din piatră să te schimb
în zeul unui timp cu vise nimb.

mai bine ceartă-mă sau fă cum crezi mai bine
eu n-am stiut să-ţi fiu la înălţime
nu eu sunt culme, dragostea mi-e munte
pe când tu eşti un stei cu nori pe frunte.

mai bine, crede-mă, nicicum n-aş fi putut
să-ţi fiu în alte feluri decât sunt
doar a fi om  e felul meu de-a fi
şi nu mai cred în pietre ce par vii.

miercuri, 18 iulie 2012

monolog

răbdare, mi-am răspuns,
mai ai răbdare!
ştii că nimic nu-i ce se vrea a fi
şi tot ce-i început se va sfârşi
chiar de sfârşitul nu-i mereu de-ajuns...
te temi că vor fi umbre-ntrebătoare,
ascunse în pereţii unui gând?
să nu te temi!
aruncă-le-n uitare,
altfel, te-aruncă ele în curând!
şi, cum, necum,
te rog, mai ai răbdare,
oricât de noapte-ar fi
tot vezi un drum!


marți, 17 iulie 2012

cioburi de vis

păream două oglinzi
de ziduri izolate
dar nu ştiam
că vinzi
iluzii colorate...
printre secate chipuri
uitate de privire
vânam aceleaşi timpuri,
un secol de iubire.
credeam că ştiu
ce simţi,
ne regăseam prin clipe
privindu-ne ca prinţi
născuţi din visuri simple...
nu renunţam nici eu,
nici tu,
sfidând cu brio
orice sfârşit de vieţi,
sătule de adio!
părea un joc absurd,
remiză fără soartă,
un verde mult prea crud
în lumea verde coaptă...
dar timpul început,
sedus,
n-a vrut să fie
iubirii aşternut,
pe pat de veşnicie.
acum, din câte  ştiu,
speranţele-s deşarte...
doar cioburi de târziu,
din vechi oglinzi crăpate.

vineri, 13 iulie 2012

va urma



de-ai şti ...
tot ce mi-ai spus am vrut să cred,
chiar şi-n tăceri îţi căutam răspuns!
acum atâtea vorbe se reped
să-mi certe sufletul de lipsa ta răpus.
a fost de-ajuns o dată să întreb
„pe când?’’
şi pentru prima oară m-ai privit
cum n-ai privit până atunci,
nicicând
atâtea taine m-au rănit tacit!
le-am desluşit...
poveri păreau a-ţi fi
şi cât de mult am vrut să nu-nţeleg!
de ce-ai tăcut?
orice aş fi crezut
uiţi...fără tine sufletul mi-e bleg!
îl târâi după mine ca pe-un leş
doar tu-i erai mai mult decât destul...
acum, nici sorţii veşnic ne-nţeleşi
nu-l vor prin preajmă,
prea a fost credul!
şi orice zi, de-atunci, e ca un film
cu amintiri din ce-am trăit cândva
cu doar o replică a ta " n-a fost să fim"
iar eu tot căutând un  "va urma" .


duminică, 8 iulie 2012

risipa

ce-aş fi putut să fac mai bine?
şi cum să fi iubit mai mult?
rafale de-ntrebări, suspine
fac din senin un  cer de lut.
lesne alunecă în gânduri
mototolind un ultim vis
lovesc în suflet ca în scânduri
dar sună gol, a gol ucis.
şi trec de porţile zidite
din amintiri cu zâmbet fals
rostogolindu-se grăbite
să afle ce mi-a mai rămas
acolo zac, sterpe de soartă,
speranţe vechi ce-au obosit
să lupte cum ştiau odată
pentru un vis neîmplinit.
pe zidul înnegrit de-nfrângeri
mucegăit de amăgiri
stă scris cu litere de sânge:
nu mai e timp  pentru simţiri!
credeaţi că veţi lua la rost
acelaşi suflet din trecut?
dar nu-i nici umbră din ce-a fost,
s-a dăruit cui nu l-a vrut.

vineri, 6 iulie 2012

stai!

eu nu-ţi pot spune hai,
nu strig nici du-te!
şi nu-ţi pot cere dă-mi ce nu mai ai
când toate aşteptările-s cernute
ce să-ţi mai jur
când tu te-ndepărtai?
de altfel, nu-ţi pot cere mai nimic!
ce mi-a ramas, mi-e singura dorinţă:
tu să-mi fii tot!
cum altfel să-ţi mai zic?
doar tu-mi eşti pentru suflet locuinţă.
şi mă întorc
de unde am plecat…
cum să-ţi spun stai
când nu ţi-am spus să pleci?
dar cum tăcerea-i uneori păcat
la fel şi zilele-s ciorchini de visuri seci.
şi nu-ţi pot spune du-te
dar nici hai
doar te privesc
rugându-te mai stai!

fii tu!

să vii, când nimeni nu te mai aşteaptă
să râzi, când vrei în lacrimi să te pierzi
să urci în fapte
cu mai mult de-o treaptă
să plângi cum plânge omul fără crez!
să lupţi, chiar şi atunci când ai doar gândul
să vezi, oricât de beznă-i ziua ta
să crezi, chiar de potrivnic ţi-e pământul
să iubeşti viaţa, chiar de-i palmă grea.
de par numai cuvinte, tu mă iartă,
le spun ca pentru mine, să nu uit
că asta-i soarta, de-ncercări curtată
şi nu-i prezent, fără un timp trecut.
orice să faci, orice, numai să fie
trecerea ta, o urmă de neşters!
de rostul ţi-e nebun, fii nebunie...
fii tu şi fă-ţi din suflet univers!



Be yourself! (traducere de Laura Cristina) 

To arrive when there is no one waiting
To laugh when in the tears you’d want to lose yourself
To climb in works a lot more than a step
To cry the way a hopeless man would cry.
To fight even when all you have is thoughts
To see even when the darkness is your day
To keep believing even if the Earth should come against you
To love when life’s a heavy slap.
If they seem only words, forgive me
I say them as for me, lest I forget that this is destiny
Courted by trials and there is no present without a passed time.
Do whatever, whatever you may do to make your passing
An indelible trace
If your purpose is mad, be madness
and make your soul your Univers

miercuri, 4 iulie 2012

refuz

O, n-am eu loc
în lumea voastră, timpuri!
dar, sincer, nici nu cred ca l-aş mai vrea;
voi, ce-aţi ascuns şi zborul
în nisipuri,
într-o clepsidră m-aţi încătuşa!
voi, clipe, cereţi lacrimi
pentru zâmbet,
cereţi mai mult de-o viaţă
pe un vis!
de poti închide sufletul în sipet,
pentru vecie,
l-ai lăsa închis?
„e viu şi va rămâne ani o mie!„
îmi strigă şi trecutul
în complot.
vai, suflete, decât s-ajungi mumie
mai bine fii
atât cât poţi, cât pot!
chiar ai nevoie de eternitate?
chiar merită să-ţi tot refuzi trăiri?
e ca şi cum ai merge mai departe
desculţ,
pe-un drum cu cioburi…
de-amintiri.

dialog

adică, spune-mi
ce să înțeleg?
e totul scrum?
pierdută mi-e speranța?
nu pot să cred
cum pe pământu-ntreg
nu pot însămânța
iubirii viața?
poate că eu pricep mai greu
te rog,
adu-mi tu soare pe-al meu cer de gânduri
că prin furtuni
e noapte mai mereu
și pier în ne-nțelesuri
vorbe, rânduri...
mai bine hai să ne vorbim deschis
eu te iubesc
tu m-ai iubit vreodată?
e viața timp real
sau doar un vis?
tu lămurește-mă,
de nu,
rămân o piatră!

marți, 3 iulie 2012

cumva

în felul tău, tu m-ai iubit...
am înţeles târziu,
nu pot să mint,
doar că ţi-am fost mai mult un asfinţit,
decât un răsărit, ce-am vrut să-ţi fiu!
în felul tău,
ai regretat ceva...
prea ne-am dorit să fie totul
cum n-a fost,
prea n-am ştiut,
când eu,
când tu
şi-am rătăcit emoţii de-nceput!
în felul tău, eu ştiu că încă vrei
să nu-ţi fiu ca un templu,
ci un zeu!
dar, spune-mi tu,
eu chiar nu mă pricep,
cum să te mai iubesc
de nu-ţi sunt eu?