sâmbătă, 29 octombrie 2011

înger de lut

din ce-am avut nimic n-a fost să-mi fie
nimic din ce-am simţit n-a fost real
amăgitoare toamnă agonie
mi-a smuls din suflet  lacrimi de opal

din ce-am visat nimic n-a fost posibil
nimic din ce-am simţit n-a fost firesc
m-am inventat în timpul insensibil
când vântul nu-mi permite să plutesc.

reci nopţi de cuarţ îmi dăruiesc nesomnul
şi nu mai pot la tine să ajung
puteai în vis să-mi fii...ştiai sincronul
plutirii noastre...azi mi-e zborul ciung.

dar vina ţie nu îţi aparţine
tristeţea ochilor tomnatic ne-a cuprins
departe vom privi o zi de mâine
n-a fost să fie...timpul ne-a învins.

curgi toamnă în luciri nepământene
curgi şi îmbracă-mi sufletul cuprins
de neiubire....zboruri stinse-n perne
tot ce-am avut...nimic mai mult...doar vis.

curgi... cât vei curge să-i aduci aminte
am existat cand el nu m-a ştiut
am fiinţat în forme negândite
dar fără suflet nu-s decât alt lut.

un înger urmărit de ploi stigmate
împotmolit în nori de necuvânt
oricate aripi ar avea nu poate
să zboare singur în al iernii vânt.

din ce-am avut nimic n-a fost să-ţi fie
îngerul meu nu te-a putut găsi
e mult prea rece toamna ta târzie
nu-i timpul meu de vis şi poezii.

marți, 25 octombrie 2011

doar timp

mi-a picurat în suflet infinitul
oarbe dureri de timp m-au năvălit
curg lacrimi stacojii din cer; sfârşitul,
din tulburi zări, de noi şi-a amintit

atingeri ne-mplinite plâng în umbre
nimic nu pare-a fi din ce-am crezut
înfrângeri sângerând în gânduri sumbre
trecutul nu mai vrea să-l ştiu trecut

mi-a fulgerat în clipe amintirea
credeam că timpul e doar timp şi-atât
nu i-am ştiut eternului simţirea
dar şi trecutul are un trecut

mi-a dăruit eternul o secundă
să-l ştiu, să-l simt, să-i fiu uitării leac
darasfintitul sufletu-mi inundă
şi timpul meu e doar un ceas din veac

mi-aş fi dorit să-i împlinesc trăirea
străină efemerului să-i fiu
dar sunt secundă...uită-mi rătăcirea!
curg lacrimi dintr-un suflet stacojiu.

luni, 24 octombrie 2011

târziu



sunt prea târzii şi doare...azi nu-ţi mai sunt ce-am fost
nu-s pată de culoare, doar beznă  fără rost
nu-mpodobi morminte...tăcerile de ieri
sunt prea târziu cuvinte, mi-e sufletul tăceri
nu-mi căuta iertarea,nici sensul nu-i mai ştiu
permite-mi depărtarea cât timpul nu-i pustiu
nu răscoli regrete, prea mult am îndurat
purtând dureri şi-n plete, senin întârziat
m-ai dezbrăcat de soartă, golită sunt de tot
nici vie nu-s, nici moartă,să mai  rămân nu pot.
nori sugrumând un soare, mi-e felul fără rost
o umbră pe cărare...pribeag făr-adăpost.
nu-mi cere înţelegeri, muţirea mi-a ajuns!
în viaţă sunt alegeri ce nu vor un răspuns...
pot doar să-mi număr paşii mergând în sens opus
las ce-am iubit in urmă şi nu regret ce-am spus.
cer doar să-mi fie timpul, cât ştiu să-l socotesc
ţie târziu ţi-e glasul... târziu şi nefiresc.

joi, 20 octombrie 2011

troiene de tăceri



Mi-am ridicat genunchii din noroaie,
în strai de frunze m-am împodobit
şi te-am dorit în fiecare ploaie,
dar zori de iarnă mi te-au izgonit.

Te-am învelit în braţele-mi vântoase,
cu raze brumării te-am mângâiat;
mi te-au răpit tăcerile geroase,
în nori sticloşi, adânci te-au exilat.

Mi-ai colorat privirea insipidă
şi pământiul mi l-ai aurit;
de-ai fi ştiut că-s toamna ta, timidă,
un singur pas … şi n-ai mai fi albit.

Azi nu te văd;  sub pleoapele solide
simt lapoviţe lăcrimând un nor.
Grăbite ierni, nehărăziri obide
ne-au viscolit; vom amorţi de dor.

îngerii nu visează

sunt altă umbră care sângerează
şi paşii mei au forma suferinţei
şi eu credeam că îngerii visează 
şi eu speram în vraja dăruinţei
am înţeles...târzie deşteptare
am înţeles...nimic n-a fost să fie
e prea târziu...şi nu mai am scăpare
captivă-n vis... o umbră-n veşnicie
credeam că-i sumbră sărutarea morţii
dar rubiniul lacrimilor scurse
închide ziua în adâncul nopţii
în umbre vii cu sufletele smulse
nici gândurile nu mă vor iertată
deşi adorm...îngerii nu visează
râmân în veci o umbră-nsângerată
niciun cuvânt, nimic nu mă salvează.

luni, 17 octombrie 2011

acolo

dar nu voi şti să-mi pot închide ochii
de când deschişi îi ţin să nu adoarmă
în somnul lor mi-e teamă să alunec
şi sufletul să-l uit în altă lume
căci dincolo în zări nedefinite
te regăsesc în orice chip sau formă
aş vrea imensul vis să-mi fie fire
să te respir, să mă ascund în tine
iar de vom absenta realităţii
vom construi eternul în neunde
recuperând milenii în visare
am fost acolo de-ţi aduci aminte
în universul fără „dar„ şi „dacă„
am fost acolo eu şi tu o clipă
ne-am regăsit... pluteam în reverie
de-atunci ştiu zborul fluturându-mi gândul
de-atunci tresar în ceasul dimineţii
dar nu mi-e teamă să-mi plătesc speranţa
cu sufletul sătul de agonie
căci nu-l mai ştiu trăind în astă lume
prea viu îl simt în timpul de sub pleoape
departe de-al meu trup exist şi doare
întoarcerea în tălpile-mi de-argilă
aş vrea imensul vis să-mi fie fire
să te respir, să locuiesc în tine
cu somnul vieţii să-mi recapăt forţa
spre a renaşte-n fiecare noapte
să mă săruţi albastru pe o geană
eu să-ţi trezesc un zâmbet la ureche
tu să-mi sculptezi pe-un fir de păr destinul
eu să-ţi desprind din curcubeu iubirea
iar de voi şti să-mi pot închide ochii
sigur să fii că-mi voi uita pământul
ce crezi? va observa mulţimea
că paşii noştri seamănă cu vântul?

duminică, 16 octombrie 2011

Detaşare

am învăţat de-un timp să merg pe sârmă
îmbrăţişând nimicul în cădere
scrântind speranţe, răsuncind o mână
am reusit... azi uit orice durere

am vrut să-i fiu pământului plutire
căci nu puteam să cad sub el vreodată
mă încerca demult o prăbuşire
şi-abia acum mă văd descătuşată

când dezechilibrată de-ndoială
simt sufletul alunecând în vrie
mă ancorez de-un vis... în ameţeală
înaintând spre ce va fi să-mi fie

nu m-am născut să fiu o acrobată
n-am vrut sa fac un circ din viaţa mea
dar de-am căzut de fiecare dată 
m-am ridicat, n-am mers târâş prin ea.

riscând să par o veşnică străină
mi-am îngropat amprentele-n ţărână
şi umbra-mi pare astăzi mai senină
de când mi-e viaţa ca un mers pe sârmă.

duminică, 9 octombrie 2011

închipuire


Mi te-aş prinde-n piuneze, fix de muchiile vieţii,
ca pe-o hartă creionată de un spiriduş nostalgic,
vrând să schimbe nefirescul într-un nefiresc posibil.

Mi te-aş colinda agale fără temeri, fără grabă,
să-ţi cunosc orice potecă şi s-o însemnez în roşu,
cu săruturi presărate din desaga de sub coaste.

Şi, pornind călătoria în ţinuturile calde,
aş lua cu mine tolba şi săgeţile speranţei,
să ţintesc punctele negre ce-ţi întunecă privirea.

Străbătându-ţi tot pământul mi te-aş şti cu mult mai bine
şi-ţi voi recunoaşte urma, când mă vei paşi cu gândul
înroşită de săruturi şi ocheade-nseninate.

Căutându-ne destinul printre linii deşirate,
vom opri din fugă trenul spriduşului romantic,
să ne odihnim iubirea în vagoanele de basme.




vineri, 7 octombrie 2011

să fim senin



nu-mi plânge, suflete, îţi spun, nu-mi plânge
din ochii tăi seninul moare-n stropi
în ploaia vieţii pari un nor ce-şi frânge
timpul grăbit să fie bălţi în gropi!

doar ştii că ploaia când va fi să vină
un singur nor nici nu-l va observa
de ce ţi-e lacrima de temeri plină?
nu plânge-ţi spun, nu te întuneca!

vremuri de ploi îţi vor veni din urmă
când gropi te-or cere lăcrimând să pleci
vei regreta că-ţi fulgeră şi tună
în ochi ce nu se vor de viaţa seci.