joi, 19 ianuarie 2017

sfat

dar arde-mă,soare, ca vântul, cu vântul
că putred mi-e visul în suflet, căruntul,
ca vorba şi pasul, mai rar, tot mai sec
vezi lemnul în ape, la fel mă petrec.
loveşte-mă, ploaie, loveşte cu pumnii
în pieptul ce ţine legată ca-n funii
o inima oarbă, iubind ce nu-i dat
îneac-o să uite că totu-i uitat.
acoperă-mi ochii, ninsoare, când cazi
să nu-mi văd pustiul, stăpân,în extaz
să-mi fulguie lacrimi din sufletul sloi
omătul să ierte uitarea de noi.
apoi, ghiocelul şi-a lui rândunea
să vină, de vor un gând verde să-mi dea
acum, doar o vorbă să-ţi spun, îndrăznesc,

ai grijă de suflet, că restu-i lumesc.

destin

şi mă trezesc spunându-i timpului „ce dacă?”
şi las o altă zi, tiptil, să treacă
să uit că muritoare sunt şi că mă număr
ca fulgii bântuiţi de vânt, ce-mi cad pe umăr.
fulgi grei, de nea, pierdută-n aşteptare
mă povestesc şi nu-mi e de mirare
că prin troieni, cândva, mă vei numi
un zbor ce-a fost şi n-a mai vrut a fi.
şi mă trezesc râzându-i timpului în faţă
ce dacă nu mai am ceea ce toţi îi spuneţi viaţă?
măcar atât cât mi-a fost dat să fiu, am fost

şi nu regret că-mi ştiu destinul pe de rost.

Om

omul, în felul lui de-a fi, e chiar frumos
omul nu judecă, prin ochii care văd
şi din cuvânt nu face-n jur prăpăd
omul îndură rost fără de rost.
omul aşteaptă,zâmbitor, senin
omul nu se îmbată cu venin
el nu înjură , el nu dă din coate
nu pizmuieşte pe cel ce răzbate.
omul se bucură de tot ce-i sfânt în jur
omul, de felul lui, e blând şi pur.
omul nu stie de blestem şi ciudă
omul îndeamnă la frumos, ascultă
omul învaţă tot ce-a învăţat
îndemnul lui e-un sfat demn de urmat.
omul salută chiar de trupu-i greu
luptă ca zmeul, când destindu-i zmeu.
omu-i copil, copilul de-i zâmbeşte
omul e trup şi suflet când iubeşte.
omul nu crapă piatra-n patru când
se pierde-n lacrimi, râuri şiroind.
nu face din nimicul lui întreg 
cum sa explic? nici eu nu-l înteleg...
omul e un parfum, zic trandafirii
cel ce dă glas trăirii, cuib iubirii.
de tu eşti om, ştii ce descriu acum
lutul ridat e chip de om străbun.

aur

dintr-o zi fără de mâine
dintr-un răsărit cărunt
tot ce iau când plec din lume
din avutul meu avut
din priviri doar întuneric
iar din restul mai nimic
din tăcere doar adâncul
din prea multuri niciun pic
aur pur, două cuvinte
dintr-al inimii tărâm
când păgâne,când prea sfinte:
''te iubesc!'' atât rămân.

aşteptare

nu vreau să spun că viaţa e o fiară
deşi mi-e visul într-a zilei gheară
şi orice zi de mâine-i fragedă tiară
ce nu-mi stă firii ca odinioară.
nu vreau să spun că viaţa e tumult
eu n-am cerut nicicând prea mult
dar prea puţinul ce îl cer e o comoară
ce n-o dă sufletul, când stă abia să piară.
nu vreau să spun că viaţa e-un blestem
deşi în fiecare zori de zi te chem
dar nu regret că tremur, zbor ascuns
când car în suflet zori ce n-au nimic de spus...

eu nu spun vieţii că-i o crudă fiară

dar, de mi te-ar aduce-n zori, ce primăvară!

priviri

tronează ierni ascunse-n ochii mei
şi fruntea mi se-apleacă sub zăpezi
să nu întrebi de ce-s mereu atei
ei au crezut ce tu nici nu visezi.
în suflet, viscolul naşte cărări
spâne de vis, de zâmbete şi zbor
mi-e gândul rătăcit, cer fără zări
ninge şi sângele în trup de-atâta dor.
în ochii mei, căprui, odinioară
tronează fulgi de-un alb de ger ucis
mi-e ziua stearpă... timpul, ca o sfoară,
sugrumă-ncet şi cel din urmă vis.