marți, 28 februarie 2017

până atunci

aveai aşa un fel de-a mă privi
de mă pierdeam, uitând şi cum mă cheamă
dar tu, ca un stăpân peste câmpii
zâmbeai tăcut, fără nici pic de teamă.
simţeam adeseori că par un scai,
o buruiană smulsă de copite
dar ochii tăi struneau şi zece cai
cu o privire ce n-o şterg din minte.
păreai un zeu şi eu umilă sclavă
atât de mult iubeam fără cuvânt
însă cum firea mi-e de fel beteagă
n-am îndrăznit să-ţi spun că-ti sunt pământ.
iar anii au trecut, cu ierni şi ger
cu primăveri ce-au înflorit tăceri
şi umbre au ascuns al vieţii cer
sub care te iubeam fără să-mi ceri.
acum târziul mă înfruntă crunt
chiar de regret, regretul nu-mi ajută
dar îţi dedic un ultim legământ

că te-oi iubi până mi-e vorba mută.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu