aveai
aşa un fel de-a mă privi
de mă
pierdeam, uitând şi cum mă cheamă
dar tu,
ca un stăpân peste câmpii
zâmbeai
tăcut, fără nici pic de teamă.
simţeam
adeseori că par un scai,
o
buruiană smulsă de copite
dar
ochii tăi struneau şi zece cai
cu o
privire ce n-o şterg din minte.
păreai
un zeu şi eu umilă sclavă
atât de
mult iubeam fără cuvânt
însă cum
firea mi-e de fel beteagă
n-am
îndrăznit să-ţi spun că-ti sunt pământ.
iar anii
au trecut, cu ierni şi ger
cu
primăveri ce-au înflorit tăceri
şi umbre
au ascuns al vieţii cer
sub care
te iubeam fără să-mi ceri.
acum
târziul mă înfruntă crunt
chiar de
regret, regretul nu-mi ajută
dar îţi
dedic un ultim legământ
că te-oi
iubi până mi-e vorba mută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu