miercuri, 14 decembrie 2016

ler

cât încă leru-i ler, un drept la vis mai cer
că numai ce-am păşit, în timpul meu grăbit
cu stângul am călcat, nu-mi fie cu bănat,
şi am iubit ca sfânt, tot omul pe pământ...
dar azi mai mult ca ieri,cu părul nins de ger
sugrum în sfâşieri, glas fără primăveri,
rugând în ce-am greşit să-mi ierte de-am mâhnit
stingând şi eu în piept tot ce mi-a fost nedrept.
om din pământ născut, sub cerul crud cărunt
îmi ţin braţul întins în stânga unui vis

ca omul de timp nins, de doruri greu cuprins.

iertări

şi poate că n-ai fost decât un vis
un vis frumos, aş spune,dar ce trist
cuvântul geme-n plânset răguşit
când strâng doar spini în suflet, mărăcini.
să-ţi spun ’la revedere' , nu-i curând
dar nici adio nu-i, ce gol cuvânt!
să tac, să uit,
cum aş putea pansa
ce rană sângerând,
a mea, a ta...?
dar poate-am fost numai un vis şi-atât
eu, ţie, mie, tu,
nimic mai mult...
rog să-ngropăm securi ce ne-ar sfârşi

numai iertând,mai câştigăm o zi.

luni, 5 decembrie 2016

chei

multe cuvinte mi-au murit nespuse
teancuri de gânduri zac în praf ascunse
plâng zeci de-mbrăţişări pe mâini uscate
şi zâmbete în riduri îngropate
o, de-aş deţine cheia revenirii
cheia ce mi-ar deschide uşa unui timp
să pot întoarce faţa de-altădată
să pot zâmbi oricărui simplu chip
să pot îmbrăţişa ne-mbrăţişatul
şi să-mi rostesc tăcutul de atunci
apoi să-mi scriu tot gândul într-o carte,
mi-ar fi in noapte somnul ca de prunci.
o, ce senin mi-ar fi prin ceruri slute
cum aş păşi, ca vântul, pe alei
dar zi cu zi timpul mi-ajunge munte
iar munţii doar în piatră poartă chei.