vineri, 19 august 2016

nerostiri

rotocoale de dor îmi ţin companie
părând că-s vie
...goluri mă înving
şi lipsa ta mi-e un tărâm de frig.
printre tăceri, cuvântul se divide
visând să strige
dar, prea amorţit,
se stinge în secunde
spre niciunde
şi calc peste cuvinte
nerostind.

cum ar fi fost să-ţi spun tot ce gândesc?
cum să rostesc ce roade ca rugina
tulpina unei crengi de fier, astăzi, ruină?
cum ar fi fost sa nu iubesc defel?
de mi-ar fi sufletul croit din pur oţel
n-ai fi nici tu atât de mult în el...
ori, ruginit, aşa cum crezi c-ar fi,
sufletul meu e-aproape de-a muri
pentru că n-a ştiut să fie fel
nici lut, nici cord, nici fier, nici porumbel.

atât te-a vrut, că a uitat de el.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu