rotocoale
de dor îmi ţin companie
părând
că-s vie
...goluri
mă înving
şi
lipsa ta mi-e un tărâm de frig.
printre
tăceri, cuvântul se divide
visând
să strige
dar,
prea amorţit,
se
stinge în secunde
spre
niciunde
şi
calc peste cuvinte
nerostind.
cum
ar fi fost să-ţi spun tot ce gândesc?
cum
să rostesc ce roade ca rugina
tulpina
unei crengi de fier, astăzi, ruină?
cum
ar fi fost sa nu iubesc defel?
de
mi-ar fi sufletul croit din pur oţel
n-ai
fi nici tu atât de mult în el...
ori,
ruginit, aşa cum crezi c-ar fi,
sufletul
meu e-aproape de-a muri
pentru
că n-a ştiut să fie fel
nici
lut, nici cord, nici fier, nici porumbel.
atât
te-a vrut, că a uitat de el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu