clipe

abia ce înflorise primul tei
când sufletul îmi colinda nebun
prin timpuri, încrezându-se holtei
deşi, tocmai păşea pe-un ultim drum.
zâmbea un soare, albi colţi de rechin
iar vântul şuiera ca un blestem
Sufletu-mi, colb dintr-un abrupt destin
Se īncurcase-n vise încâlcite, ghem.
parcă i-aş spune: ieşi din amalgam!
dar cât surâs îi vântură în plete
şi cum doar zâmbetul e tot ce am 
mi-e teamă să-l opresc, să nu regrete.
iar teii înfloreau ca buimăciţi
din aşteptări zvâcnind mir de simţiri
cum să le strig picioarelor : opriţi!
când paşii mei dau vieţii înfloriri?