preţ

o, viaţă, fus cu cu timpul numai câlţi
spune-mi pe câţi îi bucuri, spune-mi câţi
sunt cei ce pleacă de aici plângând?
căci tot mai des îi văd râzând pe rând
pe cei ce scapă de-al tău chin meschin
din dinţii otrăviţi zâmbind blajin.
hai, spune-mi, viaţă, ca-ntre două fete
cine te ştie, cum să te regrete?
când plină de venin şi-ndurerare
eşti, draga mea, cumplită întâmplare
şi nu pui preţ pe suflet nicidecât?
să te iubească, omului, îi ceri prea mult!