realitate

m-am dus în mine să mai văd ce fac
şi cum m-am îngrozit văzând murirea
e toamnă, ştiu , dar cât de ruginie
aveam să fiu fără a-ţi şti iubirea...
şi câte frunze, gânduri fără tact
cădeau în dansul timpului răpus
nu era ceas de răsărit, nici de apus
doar visul meu la toamnă condamnat.
iar  sufletul, floare de-un verde brun
avea petale dantelate-n brumă
nici urmă de trăire, nicidecum
numai cenuşă, de foc, nicio urmă.
după un timp, am deschis ochii mari
şi-am zgâriat  granitul de tăcere.
cum să intreb  de m-a atins  târziul
când parcă-s cea mai bună soră cu pustiul?