ce glumă e viaţa
mea toată
şi tac
de treizeci şi
şase ierni aspre
de cântec mi-e
dor,
de-o iubire ca-n
basme
dar sufletul,
bleg interpret
fără tact
se-mpiedică-n
bâlbe,
de dor cocoşat,
robit de
fantasme.
ar vrea să mai
spună ceva
ca nicicând
cuvinte ce nu
s-au spus încă
dar însuşi
cuvântul e-un munte,
o stâncă
ori stâncile,
munţii, nu cad
ascultând
o rugă, un vis,
o durere, un gând
a iubirii
poruncă.
o zi mai închei,
poate ultima zi
un drum rătăcit
într-o palmă
îngrop amintiri
ruginite de toamnă,
rugând zeii drepţi
să nu uite-a iubi
pe cel mai păgân
muritor din cei vii,
un cânt
fără gamă.